[creeppyPasta] Misterul Casei cu Lei: Blestemul Fantomei Regelui Carol

[PlayZeeK. # GFX]

Sursa

Norii grei se adunau deasupra orașului vechi, prevestind o furtună ce arunca umbre de neliniște pe străzile pietruite. O adiere rece de vânt șerpuia printre clădirile înalte, purtând în aer ecoul unor șoapte parcă venite din alte lumi. Pe o străduță aproape uitată, Casa cu Lei stătea impasibilă, martoră tăcută a poveștilor și a secretelor ce i se atribuiau de-a lungul timpului.

Andrei își trase mai bine gluga hanoracului, simțind cum o anticipație electrizantă îi străbate tot corpul. Student pasionat de istorie și fascinat de misterele trecutului, Casa cu Lei devenise obsesia sa de câteva luni. Legenda blestemului regelui Carol, despre care se spunea că îi bântuia spiritul neliniștit, îi stârnea o curiozitate de nestăvilit.

“Ești sigură că vrei să facem asta?” o întrebă el pe Ioana, prietena lui.

Vocea îi tremura ușor, trădând o urmă de incertitudine care se ascundea sub masca entuziasmului. Ioana zâmbi, iar ochii ei căprui căpătară o strălucire jucăușă.

“Așteaptă, marele vânător de fantome are emoții?” îl tachină ea, un strop de ironie în voce. “Serios acum, Andrei, sunt doar povești. Nu cred în superstiții.”

“Știu, știu,” mormăi el, “dar n-are cum să fie doar fum fără foc. Sunt sigur că e ceva adevărat la baza legendei ăsteia.”

Ioana își dădu ochii peste cap, mimând exasperarea. Era sceptică din fire, dar era și ea, în felul ei, intrigată de reputația Casei cu Lei. Mai ales că Andrei avusese grijă să o bombardeze cu povești despre ea în ultima vreme.

“Hai, fie cum zici tu, domnule Sherlock,” zise ea. “Dar să știi că eu vin doar ca să nu faci prostii singur.”

Casa cu Lei se înălța în fața lor, o siluetă întunecată ce contrasta puternic cu clădirile înghesuite de pe stradă. Fațada, bogat ornamentată, era populată de figuri de lei cioplite în piatră, cu ochi ce păreau să urmărească orice mișcare. O poartă masivă de fier forjat, ruginită și înlănțuită, interzicea accesul pe proprietate.

Bătrânul Neculai, vecinul lor de peste drum care își petrecea majoritatea timpului uitându-se pe fereastră, tocmai își făcuse apariția în pragul ușii. Părul cărunt și barba nerasă accentuau aerul de înțelept singuratic pe care îl emana.

“Ia zi, iar vă pregătiți să tulburați liniștea regelui?” îi întâmpină el mormăind.

Andrei și Ioana tresăriră, surprinși. Nu observaseră când apăruse bătrânul.

“Bună seara, domnule Neculai,” spuse Andrei stânjenit. “Nu vrem să deranjăm, dar…”

“Dar o să faceți exact asta,” îi reteză bătrânul cu voce groasă. “Știți bine blestemul. Cu Regele Carol nu e de glumit.”

“E doar o legendă, domnule Neculai,” încercă Ioana să intervină.

“Legendele, domnișoară, sunt povești adevărate scornite ca să nu fie luate în serios. Țiganca l-a blestemat pe rege pentru inima ușoară. A jurat că-l va ține prizonier pe veci în casa păcatului lor,” spuse bătrânul, fiecare cuvânt atârnând greu în aerul serii.

Andrei își drese glasul. “Eu cred că nu a vrut, de fapt, să fie un blestem adevărat. Probabil a vorbit la mânie.”

Bătrânul Neculai râse batjocoritor. “Blestemul e cât se poate de real, flăcăule. Și nu e unul pe care ai vrea să-l înfrunți.”

Ioana îl privea pe Andrei cu un amestec de amuzament și îngrijorare. Bătrânul Neculai își avea faima lui în cartier, cu poveștile lui sumbre și cu avertismentele lui misterioase. Dar felul în care acesta vorbea acum despre blestemul Casei cu Lei, de parcă ar fi fost părtaș la secretul țigăncii, îi strecura în inimă un strop de îndoială.

Andrei părea, însă, de neclintit. “Cu tot respectul, domnule Neculai, noi mergem până la urmă. Dar vă mulțumim pentru… interes.”

Se răsuci spre Casa cu Lei, iar Ioana, cu o privire resemnată către bătrânul Neculai, îl urmă. Trecură prin fața porții, ochii alunecându-le peste încuietoarea uriașă și veche. Andrei scoase din buzunar un set de șperacle, un zâmbet de satisfacție înflorindu-i în colțul gurii. Câteva mișcări dibace, un clic aproape nesesizabil, și poarta cedă, scârțâind prelung.

O clipă ezitară amândoi în prag, apoi pășiră pe aleea pietruită ce șerpuia spre casă. Andrei aprinsese lanterna telefonului, luminând doar câțiva metri din fața lor. Ceața devenise tot mai deasă, iar vântul părea să-și fi amplificat foșnetul, transformându-se într-un bocet sinistru.

“Sigur nu vrei să ne întoarcem?” șopti Ioana. “Atmosfera asta nu prevestește nimic bun.”

“Hai, puțin curaj,” o îndemnă Andrei zâmbind nervos. “Suntem aproape.”

Casa cu Lei se înălța mai impozantă cu cât se apropiau. Ferestrele erau întunecate, lipsite de orice semn de viață. Doar ornamentele bogate de pe fațadă, luminate fantomatic de fasciculul lanternei, trădau opulența de mult apusă a locului. O ușă masivă de lemn, înnegrită de vreme, le bloca drumul.

Citeste si:  The Scarecrow

“E deschisă,” constată Ioana cu o voce ce încerca să-și mascheze tremurul.

Andrei împinse ușa cu umărul, iar aceasta se dădu la o parte cu un protest jalnic al balamalelor. Pragul fu trecut, iar Andrei și Ioana se aflau acum în interiorul Casei cu Lei.

Un hol lung și întunecos se deschidea în fața lor. Podeaua de lemn gemea sub pașii lor, ca și cum greutatea intrusilor îi trezea clădirea din somnul ei îndelungat. Andrei mătură încăperea cu lanterna telefonului. Era dominată de un aer de eleganță dezolantă. Mobila veche, pe cât de impunătoare, pe atât de erodată de vreme, zăcea sub straturi groase de praf. Pe pereți, portrete în ulei, ale căror personaje păreau să îi fixeze pe cei doi tineri cu priviri acuzatoare, se întrezăreau în lumina slabă.

“Regele Carol,” șopti Andrei, emoția plicindu-i-se în glas. Îndreptă lumina lanternei spre unul dintre portrete, dezvăluind un bărbat chipeș, cu mustață și cu o privire autoritară. “Țiganca avea dreptate. Era un om foarte arătos.”

“Poate nu voia să fie decât o constatare,” remarcă Ioana, ” nu neapărat un motiv de ceartă.”

Trecând dintr-o cameră în alta, descoperiră o Casă cu Lei care părea înghețată în timp. Tacâmuri de argint zăceau uitate pe o masă prăfuită din sufragerie, alături de porțelanuri delicate; în bibliotecă, cărți învelite în piele stăteau înghesuite pe rafturi, iar un glob pământesc, a cărui geografie era depășită de vreme, zăcea răsturnat pe podea.

Andrei se opri în dreptul unui birou masiv, sculptat cu motive complexe. O cutie elegantă din lemn atrăgea atenția, iar încuietoarea ei delicată părea să invite la explorare. Mâinile îi tremurau de nerăbdare în timp ce scotea din rucsac un instrument fin pe care îl utilizase pentru a deschide poarta. Un clic aproape insesizabil, și capacul cutiei se ridică. Înăuntru se afla un medalion aurit, de care atârna o fotografie mică, în alb și negru.

“Țiganca…” murmură el uimit, întinzându-se să prindă medalionul. Fotografia portretiza o femeie incredibil de frumoasă. Părul negru ca pana corbului îi încadra fața ca o aureolă, ochii îi străluceau ca niște stele întunecate, iar buzele pline erau curbate într-un zâmbet misterios.

“Asta ar trebui să stea într-un muzeu,” spuse Ioana cu admirație sinceră. “E atât de frumoasă…”

Tocmai când voia să atingă delicat medalionul, o scândură a podelei trosni violent sub picioarele ei. Se trase înapoi cu un țipăt, iar Andrei se întoarse brusc, cu lanterna aruncată către sursa zgomotului.

Nimic. Doar întunericul gros și fantomele propriilor lor respirații sacadate.

“E… e în regulă,” bâigui Ioana, cu o tentă stridentă în voce. “Cred că e doar casa… veche.”

Andrei o privi îngrijorat. Ioana era palidă, iar ochii ei erau măriți de spaimă. “Eu zic să ne luăm ce am găsit și să ieșim,” propuse el.

Cu medalionul în mână, ieșiră precipitat din birou, coborând la pas grăbit scările largi ce conduceau spre parter. Însă, când ajunseră la baza lor, o siluetă întunecată le blocă drumul către ușa principală.

O figură înaltă, zveltă, înveșmântată într-o mantie neagră, a cărei glugă adâncă îi învăluia chipul în tenebre. Era nemișcată, asemenea unei statui a întunericului însuși. Inima lui Andrei bubuia în piept, teroarea inundându-i întregul corp.

“Cine… cine ești?” reuși el să pronunțe.

Nu veni niciun răspuns. Doar tăcere și un sentiment insuportabil de apăsare. Ioana se lipise de el, corpul ei tremurând incontrolabil. Andrei își aminti cuvintele bătrânului Neculai – Cu Regele Carol nu e de glumit.

Într-un gest disperat, își îndreptă lanterna spre fața ascunsă în glugă. Însă nu distinse niciun chip, ci doar o ceață densă ce pulsa și se învolbura, ca și cum o furtună era captivă înăuntrul acesteia.

Un suspin prelung străbătu aerul rece, urmat de un râs sinistru ce părea să vină din toate direcțiile simultan.

“Plecați!” răsună o voce spectrală, șuierătoare, de niciunde și de peste tot.

Țipătul Ioanei umplu încăperea, apoi întuneric. Lanterna se stinsese, cufundându-i într-un întuneric absolut. Andrei apucă mâna fetei – rece și umedă de spaimă – și, ghidându-se după amintirea drumului, se năpustiră orbește pe holul lung. Zgomote bizare îi urmăreau – scârțâituri, șoapte neinteligibile, scormonituri.

Se poticniră de o masă, răsturnând-o cu zgomot. Ioana scoase un scâncet de durere când își lovi piciorul, dar Andrei o împinse nerăbdător înainte.

Citeste si:  Labirintul Vietii

“Găsește ușa!” îi strigă. Se întoarse, ridicând brațele într-un gest de apărare, însă întunericul era atât de profund că nu putea distinge nimic.

Un contact rece l-a atins pe umăr. Andrei scoase un geamăt sufocat. În spatele lui, un aer rece sufla ca o adiere înghețată, iar râsul acela sinistru se auzea atât de aproape, încât părea să-i gâdile ceafa.

“Ajutor!” urlă Ioana. Vocea ei venea dinspre ușa salvatoare.

Cu o ultimă sforțare, Andrei se propti înainte, mâinile explorând febril întunericul, până simți lemnul aspru al ușii. Împinse cu putere, rostogolindu-se împreună cu Ioana afară, în noaptea ce părea acum, în comparație, mult mai luminoasă. Trânti ușa în urma lui, însă nu îndrăznea să se uite înapoi.

Alături de Ioana, alergă pe alee, apoi prin poarta scârțâitoare, lăsând-o neîncuiată. Nu se opriră decât la mică distanță, prăbușindu-se gâfâind pe trotuar, sub pâlpâitul unui felinar de stradă.

“Ai… medalionul?” reuși să îngaime Ioana.

Andrei scoase cutia din buzunar, deschizând-o. Medalionul era acolo, țiganca frumoasă zâmbind misterios în fotografia ei alb-negru.

“Să-l aruncăm,” spuse Ioana hotărâtă. “Să-l facem să dispară.”

“Nu pot,” protestă Andrei, surprins de hotărârea din propria voce. “E… e important. E o parte din istorie.”

Respira adânc, încercând să-și calmeze bătăile galopante ale inimii. Bătrânul Neculai apăru în pragul ușii sale, privindu-i tăcut.

“Deci ați simțit blestemul regelui,” spuse el morocănos.

“N-am vrut să deranjăm, domnule Neculai,” se scuză Andrei gâtuit. “Dar trebuia să aflu.”

“Unii oameni de nimic nu învață,” mormăi bătrânul, întorcându-se în casă.

Andrei și Ioana schimbară o privire, apoi se ridicară. Porniră împreună spre casă, Ioana sprijinindu-se de el la fiecare pas. Amândoi purtau tăcerea nopții ca pe o povară; amintirea râsului fantomatic, atingerea înghețată și întunericul insuportabil al Casei cu Lei îi însoțeau.

Dar pe sub povara fricii, a incertitudinii, Andrei simțea un fior nou, fiorul unui mister care păstra încă nenumărate secrete. Iar el era decis să le descopere, poveste cu poveste, legendă după legendă, până Casa cu Lei și regele său neliniștit își vor găsi pacea.

Zilele care au urmat au fost un vârtej de confuzie şi vise neliniştite. Imaginile fantomei înveșmântate în negru, ochii întunecaţi ai țigăncii şi senzaţia de panică trăită în Casa cu Lei îl urmăreau pe Andrei. Însă, în acelaşi timp, o obsesie crescândă îl împingea înapoi. Rezolvarea misterului devenise singura lui preocupare.

Speriaţi dar intrigaţi, Andrei şi Ioana au decis să caute mai multe detalii despre istoria Casei cu Lei. S-au afundat în biblioteci, răsfoind cărţi prăfuite şi arhive vechi, încercând să găsească orice urmă a regelui Carol şi a presupusei sale amante ţigănce. Au descoperit că, într-adevăr, regele fusese un om pasional, cunoscut pentru escapadele romantice care scandalizau deseori societatea. Dar niciun indiciu despre o legătură cu o femeie de etnie romă nu a fost găsit.

“E inutil!” exclamă Ioana frustrată, trântind pe masă o carte groasă cu coperte îngălbenite. “Poate că legenda a fost pur şi simplu inventată.”

Dar Andrei nu era gata să renunţe. “Trebuie să existe o explicaţie,” mormăi el, adâncindu-se în studiu. “Poveştile nu se nasc din nimic.”

Următoarea lor destinaţie a fost Muzeul de Istorie, unde Andrei spera să găsească mai multe informaţii despre regele Carol. Un custode bătrân şi jovial i-a întâmpinat cu un zâmbet. După ce i-au explicat motivul vizitei, acesta şi-a îngustat ochii, părând intrigat.

“Casa cu Lei… ah, da, o bijuterie arhitecturală. Dar şi un magnet de poveşti ciudate.” A făcut o pauză, privindu-i pe amândoi cu atenţie. “Sunteţi siguri că vreţi să scormoniţi în bârfele alea vechi?”

Andrei încuviinţă hotărât, iar custodele îi conduse într-o încăpere slab luminată, ticsită cu cufere şi lăzi din lemn. Printre ele, cu greu, au găsit un cufăr mare pe care scria “Carol I”. Bătrânul a scos din buzunar o pereche de mănuşi albe, apoi a descuiat cu un gest ceremonios cufărul.

Înăuntru găsiră o colecţie bogată de obiecte: scrisori personale, ziare îngălbenite, un jurnal mic, iar într-un colţ zăcea ascuns un portret mic, pictat în ulei. Nu reprezenta o ţigancă, ci o femeie tânără, blondă, cu ochii albaştri ce zâmbeau jucăuş privitorului.

“Aceasta a fost Margareta L.,” explică custodele. “Se zvoneşte că ar fi fost marea dragoste secretă a regelui, dar au fost nevoiţi să se despartă. Se spune că, de inimă rea, Margareta l-a blestemat pe rege. Zvonul s-a răspândit… iar oamenii tind să completeze golurile din poveşti cu imaginaţie.”

Citeste si:  11 cazuri celebre care au rămas nerezolvate

Discuţia cu custodele a pus lucrurile într-o lumină nouă. Le-a dat un motiv plauzibil pentru blestem, dar nu dovedea că ar exista legătura lui cu Casa cu Lei. Andrei a plecat din muzeu mai confuz ca niciodată.

Hotărât să meargă până la capăt, s-a întors singur la Casa cu Lei în următoarea noapte. De data asta nu mai simţea frică, ci o determinare ce friza încăpăţânarea. Bătrânul Neculai a apărut din nou la fereastra lui, clătinând din cap când l-a văzut pe Andrei. “Nebunule,” a bolborosit el, apoi s-a retras în casă.

Casa cu Lei se înălţa tăcută, scăldată în lumina rece a lunii. Andrei avea impresia că, pe măsură ce înainta spre casă, aceasta se transforma, capătând proporții imense, o umbră uriașă gata să-l înghită. Însă nu putea da înapoi.

Intră cu o ezitare minimă, lăsând ușa deschisă de data asta. Holul rece i se părea familiar, aproape prietenos. Își îndreptă lanterna spre biroul unde găsise medalionul.

Un fior rece îi trecu pe șira spinării. Inainte sa intre in casa el si-a pus medalionul la gat pentru protectie, dar acum nu mai era acolo, doar lantul gol si pustiu.

“Unde e?” șopti el, cu un sentiment de panică crescândă.

Deodată, o adiere rece îl făcu să tresară. O umbră se contura în fața lui, ca o ceață densă ce se transforma treptat în forma unui om.

“Pleacă!” șuieră fantoma, iar vocea ei părea să vină din toate părțile.

“Nu,” spuse Andrei cu o voce mai fermă decât se simțea. “Nu până nu aflu ce s-a întâmplat cu medalionul.”

Silueta fantomei se năpusti spre el, mâinile scheletice întinse ca niște gheare gata să-l apuce. Andrei se feri instinctiv, iar în același timp simți o arsură la gât. Medalionului era din nou acolo, fierbinte ca un foc.

Fantoma se opri brusc, un urlet sfâșietor ieșindu-i din gură. Se retrase, conturul ei devenind tot mai transparent, până când dispăru complet.

Andrei rămase singur în holul întunecat, gâfâind. Medalionul era rece acum, atârnând liniștit la gâtul lui. Se simțea epuizat, dar și ușurat. Blestemul fusese rupt.

A doua zi dimineață s-a dus la bătrânul Neculai, zâmbind larg. A povestit totul, iar bătrânul l-a ascultat cu ochi mijiți, apoi a mormăit ceva ce a sunat aproape admirativ. Casa cu Lei n-a mai fost bântuită niciodată. Iar Andrei și Ioana, după ce și-au revenit din sperietura vieții lor, au dezlegat împreună misterul blestemului.

Un sentiment de ușurare îl cuprindea, dar și o curiozitate arzătoare. Ce se întâmplase cu fantoma? Cum fusese rupt blestemul? Nu avea răspunsuri, dar știa că nu va mai fi niciodată la fel. Experiența din Casa cu Lei îl marcase pentru totdeauna.

Câteva zile mai târziu, Andrei și Ioana se aflau în camera lui Andrei, privind tăcuți la medalionul așezat pe masă.

“Ce crezi că se va întâmpla cu el?” întrebă Ioana cu o voce mică.

Andrei clătină din cap. “Nu știu. Poate ar trebui să-l ducem la un muzeu, sau la un preot.”

Se ridică și luă medalionul în mână. Greutatea lui rece îl făcu să se simtă inconfortabil. Deodată, medalionul vibră ușor, emanând o lumină slabă.

“Ce e asta?” șopti Ioana, cu ochii mariți de spaimă.

Lumina se intensifica, devenind orbitoare. Andrei simți o senzație de amețeală, ca și cum ar fi fost tras într-un vârtej. Când lumina se stinse, se aflau într-o altă lume.

O pădure întunecată și deasă îi înconjura, cu copaci uriași ce își întindeau ramurile ca niște gheare spre cer. Un aer rece și umed le pătrundea în oase, făcându-i să tremure.

“Unde suntem?” șopti Ioana, cu vocea stinsă de frică.

Andrei era nedumerit. Dar știa că nu era o lume bună.

Din adâncurile pădurii se auzi un urlet înfiorător, făcând păsările să zboare speriate din copaci. Andrei și Ioana se priviră, cu ochii plini de groază.

Blestemul fusese rupt, dar coșmarul abia începuse.