[CreepyPasta] Obsesia Ușilor Încuiate: Când Frica Te Ține Treaz Noaptea

[boogeyman @ LCS]

CreepyPasta Romania.

 

Dacă oamenii ar ști despre acest obicei al meu, probabil că m-ar considera obsesiv, paranoic, excesiv de dramatic etc. Înțelegi ideea.

Vezi, treaba cu mine este că trebuie neapărat, chiar trebuie neaparat, să mă asigur că totul este perfect chiar înainte de a adormi. Ca sa fiu sincer, habar n-am de unde a apărut această tendință îngrozitoare și odioasă a mea, dar acum trăiesc cu ea de parcă ar fi o mâncărime pe care nu o pot alina niciodată. În fiecare noapte, vehement, o iau razna verificând dacă ușile sunt încuiate, dacă totul în bucătărie este oprit, dacă nu rămâne nimic deschis în dulapuri pentru ca gândacii care găzduiesc in casa mea să nu se târască in Cerealele mele Nesquick. Ultima dată am găsit o fermă întreagă cu nen***ciții ăia care imi ronțăiau cerealele.

Ceea ce face ca acest obicei al meu să fie îngrozitor este faptul că nu numai că mă asigur de siguranța casei mele o dată, nici măcar de două ori, ci uneori de trei ori; patru dacă simt ca ceva nu este inregula. Nici măcar nu e vorba ca uit sau ceva de genul ăsta. Doar am presimtirea ca uit. Când mă întorc să-mi încui din nou ușile, știu că voi găsi încuietorile exact așa cum le-am lăsat prima dată – inchise.

Dar cu toate astea, întotdeauna ușile sunt cele care mă preocupă cel mai mult.

Invazia casei nu este cea mai mare frică a mea, dar cu siguranță este in top, lângă frica de clovni și de a fi îngropat de viu. În plus, îmi amintesc de o dată mai de mult când aveam cincisprezece ani sau undeva pe acolo – e cam greu să-ți amintești când ești prea ocupat să fii leneș și să-ți faci griji de cosurile de pe fata – cineva mi-a jefuit casa in care stateam inainte în miezul nopții. A doua zi, familia mea și cu mine am găsit unele dintre bijuteriile noastre dispărute, iar cel care a spart casa, a luat și computerul familiei din sufragerie.

Nici măcar nu eram atât de supărat că un nemernic ne-a furat majoritatea bunurilor noastre prețioase. Ceea ce mi-a lovit cu adevărat nervii a fost singurul gând că, în timp ce dormeam fără apărare și vulnerabil, o persoană ar fi putut să-mi vegheze trupul și sufletul și să facă orice și-ar fi dorit. Aș fi putut să mor în somn fără să știu vreodată că am fost ucis. Treaba asta mă sperie.

Cred că unii ar putea califica acest eveniment drept originea blestemului meu, dar în acest moment am încetat să-l pun la îndoială. La naiba, cel puțin obsesia mea nu constă în a-mi atinge lucrurile cu mănuși de blana. Ai fi surprins de numărul de oameni care de fapt sunt interesați de treaba asta.

Toate aceste gânduri îmi trec prin cap în timp ce stau în fața ușii mele de la intrare, cu mâinile mele moale înconjurate de clanța aurie a ușii, blocând-o pe loc. Îmi dau seama cât de înfiorător trebuie să arăt în afara ferestrei ovale, cu ochii mei uitându-mă la zecile de case din noaptea tenebroasă.

Abia aștept să dorm în momentul în care corpul meu cade pe pat. Ochii mei se simt ca și cum pungile întunecate de sub pupilele mele poartă greutatea pământului. Mă uit în jurul sufrageriei și în bucătărie, lumina fluorescentă de lângă chiuvetă usturându-mi ochii încordați. Înainte să opresc chestia iritanta, verific pentru ultima dată să văd dacă aragazul și bucătăria sunt oprite. Consider că este necesar să trag maneta de două ori până la zero. Chiar îmi privesc ochii deja epuizați aproape de maneta pentru a mă asigura că semnul mic se aliniază cu numărul zero.  Se aliniaza.

„Bine, acum că s-a terminat…” Opresc lumina. Întunericul îmi acoperă brusc întregul decor. Singura lumină rămasă este luna care răsună prin numărul de ferestre din jurul meu. În orice caz, imi stiu camera asa ca pot sa ma deplasez cu ochii închiși.

Îmi trag picioarele afară din bucătărie. Oasele mele se simt dense și dureroase, iar durerea muschilor nu face decât să-mi sporească lupta. Eram atât de aproape să adorm în patul meu, dar în ultima secundă mi-am amintit că nu am verificat dacă ușile erau încuiate. Oricât de mult m-am abținut să nu merg cu picioarele spre pat și să fac călătoria grea până în camera mea de zi, am cedat în obsesia mea; ca întotdeauna.

Am uitat ceva? Nu, am verificat ușile, am căutat printre rafturi, am făcut rahatul ala din bucătărie… Nu, sunt bine. Și pentru un moment, par pe punctul de a înceta să-mi mai pese…

Aud o bătaie în ușa dulapului. Un sunet scurt, dar zgomotos. Mă opresc, picioarele mele aproape că se împiedică de ele însele. La început sunt prea obosit să inteleg ce se intampla.

Apoi aud pe cineva – sau ceva – mișcând din nou ușa. Inima e cea care acum imi functioneaza în loc de creier, care rămâne la fel de gol ca o foaie curată de hârtie. Deodată, întunericul devine mai gros, iar kilogramele care îmi lasă ochii în jos dispar. Mă simt alert.

Stau nemișcat ca o statuie, o parte din mine gândindu-se că, dacă rămân nemiscat, cine s-a infiltrat în casa mea nu va putea să mă vadă. Voi fi invizibil și nu voi fi atacat sau ucis.

„Ah, ce naiba fac?” Mă întorc și imi tarai picioarele înapoi spre sufrageria mea. Nu are ce sa fie, ca întotdeauna. În orice caz, cel mai rău lucru ar fi șobolanii blestemați care săpa prin toată mizeria din dulapul meu. Vecinii mei m-au avertizat că nenorociții astia intră în case prin ventilatia cladirii. Oricât de iritat mă simt în acest moment, nu m-a deranjeaza să lovesc una dintre aceste razatoare cu o mătură.

„Ce naiba, poate chiar o sa-l pastrez pentru cină”, glumesc, desigur. Aprind luminile din sufragerie în loc de cele din bucătărie și îmi ridic mâna peste ochi. Lumina galbenă se răspândește peste masa și în unele zone ale sufrageriei.

Îmi trântesc picioarele spre dulapul de vizavi de ușa de la intrare. Îmi înfășor mâinile pe clanta, dar simt un subtil indiciu de nedumirerire în miezul stomacului. Încearcă să se răspândească pe tot corpul și prin venele mele, dar il împiedic să facă acest lucru.

„Doar pierd timpul”, șoptesc eu în timp ce rotesc clanța și deschid ușa larg. Un val de aer rece îmi prinde corpul pentru o secundă. Tremur ușor și ma ridic pe varful picioarelor pentru a ajunge la bulbul rotund de deasupra. Cu ceva timp în urmă, prietenul meu David a rupt sfoara care a funcționat ca întrerupător al luminii, așa că acum trebuie să rotesc ușor becul spre stânga pentru a ilumina zona dulapului.

Becul radiază o lumină portocalie, o scuză jalnică pentru un bec după părerea mea. Scotocesc prin toate gunoaiele din dulapul meu, care constă doar dintr-o grămadă de genți de sport și paltoane vechi pe care nu le-am mai purtat de mult. Încerc mereu să-mi amintesc sa merg sa le donez, dar parcă uit de fiecare dată.

Nimic, așa cum era de așteptat. Pentru orice eventualitate, totuși, intru mai adanc in dulap pentru o cautare mai amănunțită. Dar, ca de fiecare dată, nimic. Pierd timpul, adică.

„Al naibii dulap.” Nu am timp pentru asta. În acest moment, somnul pare mai degrabă un dar de la Dumnezeu decât o necesitate. Mă strecor afară din dulapul meu, încercând să nu mă gândesc la cât de nervos sunt acum. Știu că după ce am făcut toate prostiile astea, nu mă voi putea simți din nou obosit, asta până când…

Bang! Jos. In subsol acum? Cred ca glumesti. Sunt mai enervat decât orice acum…

Bang! Bang! Sar de frică și cad peste grămezile de jachete. Inima mea pare de parcă ar vrea să-mi iasă din piept. Sângele îmi curge în cap, fața mi se furnică. Tot aerul din plămâni mi se epuizează și pentru o secundă cred că s-ar putea să am nevoie de un inhalator. A doua izbucnire m-a luat prin surprindere. Ce naiba s-a intamplat?

De data aceasta aud sunetul a ceva ascuțit care zgârie usa de la subsol.

Dacă înainte m-am simțit pe deplin treaz, acum mă simt de parcă tocmai aș fi băut trei Red Bull în decurs a două minute. Mă ridic și analizez totul, în ciuda faptului că mă simt ca o epavă plina de  nervi. Inspir și expir ca să mă calmez. Bine, ma descurc!

Nu am altă soluție decât să cobor și să mă asigur că totul este în regulă. Chiar dacă repet acele cuvinte în capul meu, totuși, nu mă pot abține să nu simt teamă de orice pericol care mă așteaptă sau nu in subsol. Sar în sus și în jos ca un prost, pentru că din anumite motive asta mă ajută să-mi relaxez corpul încordat.

Bine, trebuie să nu mai fiu un fricos. Cel mai bun sfat pe care il pot oferi vreodata unei persoane este ca atunci cand ai chef sa faci ceva indraznet, doar nu te gandi la asta. Îmi urmez propriul sfat scandalos și aproape că alerg prin sufragerie și pe hol pentru a ajunge la ușa care duce la subsolul de la parter. Chiar ignor toate luminile aprinse, deși mă simt ușor enervat de ele.

Hai sa vedem, nu mi-e frică. Nici măcar nu-mi permit minții să se gândească la nimic în timp ce trântesc ușa și cobor scările. Lumina este mereu aprinsă acolo unde sunt lucrurile de spălat rufe, așa că întunericul nu ar fi o problema.

Mă opresc din coborat chiar pe ultima treaptă. Acea groază urâtă și nedorită îmi ia ostatici trupul și mintea și mă face să mă îndoiesc de motivele mele. Fiecare respirație pe care o iau doar îmi agravează starea. Este necunoscutul care mă atinge în sfârșit și faptul că sunt singur. Ambii factori fac echipă pentru a-mi face genunchii să tremure.

Mă apropii încet de ușa subsolului meu. Văd posterul unei inimi de aur strălucind printre zeci de nori în ceea ce pare a fi o reprezentare a raiului. Mama mi-a sugerat să-l pun acolo pe ușă, astfel încât o atmosferă mai sfințită umple casa, chiar și atunci când negativitatea încearcă să se strecoare în ea. Sper că posterul mă v-a protejea de data asta.

Nu permit ca anticiparea enervantă să mă omoare, așa că intru în subsol dintr-o data. Am pierdut deja prea mult timp, iar somnul pare doar un vis în acest moment.

Lumina din zona de spălătorie se revarsă înăuntru, dar nu este suficientă pentru a investiga în jur. Ating peretii până găsesc nenorocitul ala de intrerupator și trag maneta în sus.

Cel puțin subsolul meu nu este un dezastru ca și dulapul de mai devreme. L-am curățat cu cativa prieteni săptămâna trecută, pentru ca plănuim să jucăm beer pong aici pe la sfarsitul lunii. Slavă Domnului că altfel locul ăsta ar fi mirosit a praf și țigări.

Privesc cu ochii in jur și nu găsesc nimic demn de remarcat. Totul pare neatins. Încă observ câteva dintre cutiile pe care le-am folosit ca sa ma mut peste tot în jurul podelei. Trec printre ele în timp ce mă îndrept spre dulapul din partea cealaltă a subsolului.

Deschid ușile și nu găsesc decât praf și resturi. Praful îmi intra prin nas și simt nevoia bruscă de a strănuta.

„Isuse,” exclam în timp ce mă pregătesc ca toti mucii să iasa din mine…

Tap, tap, tap… aud iar, si nu-mi mai vine sa stranut.

„ Ce naiba …” abia îmi aud propria voce găunoasă.

Mă uit la ușa de la intrare. Jur că am auzit sunetele de acolo. Există o gaura mica sus in usa. Asta este singura mea opțiune în acest moment. Vezi, îmi spun asta, totuși picioarele mele rămân lipite de podea. Nici măcar atât, picioarele mele se chinuie să-mi mențină greutatea.

Teroarea își scufundă dinții adânc în nervii mei, echilibrându-mi venele și arterele cu venin. Doar gândul de a arunca o privire în acea gaură și de a găsi o chestie care se uită la mine cu ochi lipsiți de inimă și morbizi, îmi face gura să se usuce.

Până să-mi dau seama, sunt la doar câțiva metri distanță de uşă. Îmi țin cei doi pumni aproape de piept și usor, usor ajung mai aproape de destinația mea finală. Simt că podeaua vrea să-mi țină picioarele pe loc și să raman nemișcat pentru totdeauna. Mă simt de parcă mii de ochi invizibili de pe pereții din jurul meu îmi studiază fiecare mișcare și mă violează cu privirile lor false. Un țipăt îmi este blocat în gât, dar nu-i permit să-mi scape de buze.

Bine, sunt în față. am ajuns pana aici…

Îmi apropii fața de ușă și privesc cu un ochi in interior. Pentru o clipă, cred că o lamă va intra prin acea gaura din ușă și îmi va străpunge craniul.

Nu văd nimic altceva decât curtea goală a vecinului meu. Nu, stai, și câinele lui enervant. Nenorocitul se trezește mereu în miezul nopții și latră la Dumnezeu știe ce. Isuse, într-o zi vreau să-i rup gâtul cu mâinile mele goale.

Si totusi nimic. De ce naiba mă stresez atat? Poate că acesta este un semn că ar trebui să încetez să fiu atât de dramatic cu siguranța casei mele. Adică, uite unde m-a adus? Acum am pierdut cel puțin o jumătate de oră de somn fericit, sau poate chiar mai mult, si toate astea doar din cauza obsesiei mele.

„Gata, am terminat cu asta”, îmi spun în timp ce mă întorc sus. Si cum am ajuns mi-am amintit, am lăsat luminile aprinse.

Mă întorc în sufrageria mea și sting luminile. Văd apoi că am lăsat și luminile de deasupra dulapului aprinse. „Uf! Voi dormi vreodată?”

Mă duc să sting și ultima lumină și să închid ușa dulapului. “In sfarsit”

Ușa de la intrare isi bate joc de mine. Aproape că pare să șoptească: „Știi că vrei să mă verifici, iubitule …”  Stau nemișcat, uitându-mă la ea.

La naiba, de maine ma opresc din obsesia asta a mea. O ultimă oară doar de dragul vremurilor vechi, nu? În plus, oricum o voi găsi încuiata…

Ajung acolo, pun mana pe clanta, si vad ca ambele incuietori sunt descuiate.

SURSA