[CreepyPasta] Fata cu foarfeca: Groaza din spatele ochilor verzi

[The Boogeyman @ LCS]

Sursa

 CreepyPasta Romania.

Blocurile de apartamente au întotdeauna o aură misterioasă. Pereții lor par să ascundă povești susurate între etajele de beton, istorii ale căror ecouri rămân prinse în holurile slab iluminate. Blocul în care locuiam eu nu era diferit. Un monolit gri pe o stradă cenușie, căminul unei mulțimi de oameni ale căror vieți le cunoșteam doar în treacăt. Totul părea obișnuit, un soi de rutină a existenței urbane, până a apărut ea – Alice.

Inițial, prezența unei fetițe mici nu mi-a trezit nicio suspiciune. Vecina mea, doamna Peterson, o doamnă în vârstă cu un zâmbet permanent și ochi blânzi, mi-a spus că este nepoata ei venită în vizită. Alice stătea cuminte în urma ei, privindu-mă cu niște ochi verzi enormi ce păreau să nu clipească, o privire care m-a făcut să simt un fior de neliniște.

Concediul meu de vară a coincis cu vizita lui Alice, iar doamna Peterson m-a rugat să stau cu nepoata ei câteva ore pe zi. Era o femeie văduvă, singură, iar drumurile spre și dinspre farmacie sau piață începuseră să devină prea obositoare. Am acceptat, mai mult din politețe și puțin din milă, neavând nicio idee despre teroarea ce avea să urmeze.

Alice nu era un copil obișnuit. De la început, o liniște bizară i-a înconjurat prezența. Nu vorbea mult. Nu cerea jucării. Părea plictisită de aproape orice îi ofeream, de la cărțile de povești la jocurile copilărești inventate pe loc. Ochii ei verzi, mereu larg deschiși, priveau lumea din jur cu o detașare care, la un copil atât de mic, mi s-a părut nelalocul ei. Singurul lucru pentru care manifesta un dram de interes era foarfeca mea de bucătărie.

La început, i-am refuzat insistent accesul la ea. Obiectele ascuțite nu aveau ce căuta în mâinile unui copil, iar teama că s-ar putea răni îmi întețea hotărârea. Însă Alice insista cu o încăpățânare calmă, cu o maturitate șocantă pentru vârsta ei. Până la urmă, i-am oferit-o, supravegheată îndeaproape, alături de câteva coli de hârtie colorată. Ceea ce a urmat mi-a schimbat percepția asupra acelei fetițe pentru totdeauna.

Hârtia, sub lamele foarfecii conduse de mâinile mici ale lui Alice, căpăta forme noi. Nimic din ce mă așteptam – flori, animale, forme abstracte. Mâinile ei precise decupau siluete de oameni, contururi de case, figuri simple la prima vedere. Dar nu simplitatea era elementul bizar. Toate siluetele aveau imperfecțiuni… mutilări, goluri. Casele aveau ferestrele sparte sau uși lipsă. Oamenii aveau capetele tăiate, membre lipsă, găuri în abdomen.

Alice făcea asta ore întregi, cu o concentrație ce sfida copilăria. Când așterneam silueta lângă silueta, se crea un tablou macabru. La întrebarea ce reprezintă, răspundea scurt: “Ceea ce este”. Nu am putut înțelege atunci, dar cuvintele ei s-au lipit de mine ca un avertisment premonitoriu.

Îngrijorarea mea a crescut, dar doamna Peterson refuza să vadă un motiv de a se alarma. “E doar un copil care se exprimă. Nepoata mea a trecut prin multe. Părinții o ignoră… Nu o mai vor”, îmi spunea aproape plângând. Cuvintele ei m-au surprins. Totuși, am încercat să cred că e normal pentru un copil crescut într-o familie disfuncțională să-și manifeste frustrările într-un mod artistic macabru.

După câteva săptămâni, concediul meu s-a terminat, iar doamna Peterson plângea în pragul ușii când am anunțat-o că nu o voi mai putea ajuta. A implorat, m-a privit cu ochi disperați, spunându-mi că Alice se înțelege bine doar cu mine, că prezența mea îi face bine. Dar știam că era mai mult de atât. Vedeam în adâncul ochilor bătrânei ceva mai mult decât simpla îngrijorare a unei bunici. Era teamă.

Ziua în care m-am întors la serviciu m-a marcat puternic. Am primit un telefon de la spital chiar la pauza de prânz. Era doamna Peterson, abia respirând, șoptind incoerent. Din câte am înțeles, căzuse pe scări și era în stare foarte gravă. Nu am apucat să o întreb despre Alice. Aveam să aflu curând adevărul. Câteva ore mai târziu, aceleași asistente mă sunau, informându-mă, cu voci sobre, că doamna Peterson a decedat.

Șocul inițial a fost repede înlocuit de o altă emoție, mai puțin clară. O combinație de milă autentică pentru bătrână și presimțirea că ceva sinistru se ivea la orizont. Eram, într-un fel absurd, singura persoană care ar fi putut-o îngriji și proteja pe Alice. Cu strângere de inimă, dar și cu un vag simț al datoriei, m-am trezit, câteva zile mai târziu, stând în fața ușii doamnei Peterson. Un asistent social îmi înmânase cheile spunându-mi că fetița a fost preluată temporar de o familie adoptivă din afara orașului, și că, în următoarele săptămâni, se vor stabili demersurile legale pentru viitorul ei.

Alice stătea în același colț în care o văzusem ultima dată, decupând hârtii. O durere bruscă m-a străbătut în zona inimii. Oamenii de hârtie erau și mai grotesc mutilați, iar pe mulți dintre ei, scrisul copilăresc inscripționase cuvinte îngrozitoare: “mama”, “tata”, “buni”. Am înghițit în sec. Era o imagine terifiantă… dar am zis, cu o voce pe care abia o recunoșteam, că totul o să fie bine.

A ridicat privirea. Ochii ei verzi erau injectați, iar pe obraji rămăseseră urme de lacrimi. “Ei nu mă vor”, a șoptit, și apoi a început să plângă în hohote. “Ei nu mă plac… M-au lăsat… ” repeta printre suspine. Am încercat s-o consolez, dar nimic nu părea s-o potolească. A alergat brusc spre ușă, strigând că “ei nu o vor”. Instinctiv, am fugit după ea, dar totul s-a întâmplat prea repede. Am țipat de groază doar, fără să pot articula cuvinte. Am auzit zgomotul unei căzături, un geamăt înfundat… și apoi tăcere.

Alice zăcea contorsionată la baza scărilor. Ochii ei, cândva atât de vii, erau acum sticloși, nemișcați, iar din abdomenul mic, foarfeca mea îi străpungea trupul fragil. Aș fi vrut să țip, dar am rămas cumva anchilozată, o statuie a ororii.

În zilele și săptămânile care au urmat, am fost consumată de vină și durere. Incidentul a fost catalogat ca accident, o tragedie cumplită, iar eu am rămas cu amintirea ultimului zâmbet strâmb al fetiței înainte de a cădea, și cu privirea ei moartă, acuzatoare, ce mă urmărea în vise. Nu puteam lucra, nu puteam dormi, mâncarea îmi provoca repulsie.

Am încercat să le explic tuturor, poliției, asistenților sociali, medicilor, că Alice nu a fost un copil obișnuit, că ceva întunecat se ascundea în ea. Am povestit despre decupaje, despre comportamentul ei bizar. Am fost catalogată drept nebună sau cel puțin traumatizată, incapabilă să raționalizez tragicul eveniment. Am acceptat resemnată, închisă într-o lume a singurătății mele.

După câteva luni, am început să-mi revin încet. Am reușit să mă întorc la serviciu, să ies din casă, să răspund la telefoane. Mă obligam să trăiesc o viață pe cât se putea de apropiată de normalitate, în ciuda a ceea ce rămăsese înlăuntrul meu – o rană deschisă, o frică permanentă, o presimțire rea.

Într-o noapte, m-am trezit brusc din somn. Zgomotul venea dinspre holul mic al apartamentului. Țipete răgușite, urmate de lovituri puternice în ușa de la intrare. Tremuram toată. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, mintea îmi șoptea că e imposibil. Am sunat la poliție, în timp ce țipetele și loviturile continuau.

Erau voci ale unor persoane cunoscute, vocea înăbușită a doamnei Peterson și vocea pițigăiată a lui Alice. Nu știu cât am stat acolo, înghețată în așteptarea poliției, dar țipetele au încetat, iar când ușa s-a deschis, nu era nimeni acolo. În următoarele zile, m-am dus la poliție, le-am povestit, și am fost din nou trimisă psihologului lor, care mi-a sugerat că halucinez. Insist însă că ce am auzit era real.

Nu am rezistat mult în apartamentul acela. Am renunțat la serviciu, mi-am vândut locul și am fugit mâncând pământul din acel oraș. Am simțit că era singura modalitate de a scăpa de grozăviile ce păreau să se fi lipit de mine. Dar chiar și după ce m-am mutat, anii au trecut, și m-am refugiat în anonimatul unei vieții solitare, am continuat să simt acea privire urmărindu-mă. Știam că ea, cumva, era încă acolo. Aștepta.

Apoi, frica mea cea mai mare s-a adeverit. Într-o dimineață geroasă de decembrie, când mergeam să cumpăr ziarul, am simțit o durere ascuțită în spate, ca și cum o lamă mi-ar fi fost înfiptă adânc între coaste. M-am întors instinctiv, și am văzut-o – Alice, îmbrăcată în același palton vișiniu, murdar de pământ și sânge. Ținea foarfeca mea în mână. Ochii ei verzi erau două vortexuri de ură și răzbunare.

“Și tu mă lași?”, a șoptit ea, printre dinți. “Te rog, nu mă lăsa…”

Vocea ei s-a amestecat cu țipătul meu, apoi a urmat o agonie ce părea să nu se mai sfârșească, în timp ce simțeam cum fierul rece se răsucește în carnea mea.

În ultimele clipe de conștiență, am înțeles. Nu fusesem doar un martor al răului, ci devenisem o victimă a lui. Întunericul care trăia în Alice s-a hrănit cu mine, cu durerea mea, cu teroarea mea. Iar acum, în sfârșit, venise să-și revendice recompensa.

“Nici tu nu mă placi?”… au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit în timp ce mă abandonam neantului.