RĂDUCU Postat Septembrie 26 Share Postat Septembrie 26 Sunt genul de persoană care caută în mod activ povești de groază reale, legende urbane înfiorătoare și întâmplări paranormale, mai ales când vin din folclorul românesc. Dar uneori, cea mai mare teroare vine din viața de zi cu zi. Vreau să știți că nu am avut niciodată dorința de răzbunare. Am mai fost rănită înainte, ca toată lumea, dar nu aș face niciodată rău intenționat unei ființe vii. Totuși… chiar mi-a fost silă de fostul meu prieten. Era oribil. Doar gândul la el îmi face și acum sângele să fiarbă. Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt… Locuiesc de ceva timp cu bunicii mei. Nu e o situație rea; am trei mese pe zi și m-au înscris la o școală bună. Doar că pot fi tare neatenți, ca și cum n-ar avea toate simțurile la ei. Poate exagerez puțin, dar așa au fost mereu. Nici nu pot să îi urăsc – sau măcar, nu-i mai urăsc. Dar din cauza neatenției lor a ajuns să-mi fie silă de fostul. Într-o seară, când încă eram împreună, m-a întrebat dacă poate veni pe la mine să vedem un film. Am zis da, naiva de mine. Nu o să vă plictisesc cu detaliile picante, doar atât: lucrurile au escaladat mult mai mult decât un simplu film. Nu după mult timp, una din mâinile lui se strecurase sub rochia mea. La început nu am spus mare lucru, dar apoi a început să-mi urmărească cu degetele linia lenjeriei. I-am dat câteva hint-uri că vreau să se oprească. Când n-a mers, până la urmă l-am împins și i-am zis să termine. Dar n-a vrut. M-a strâns mai aproape și mi-a sfâșiat o parte din lenjerie. M-am zvârcolit în brațele lui, încercând să scap. Îmi curgeau lacrimile pe obraji și îmi simțeam inima cum voia să explodeze. Am început să strig după ajutor, știind că bunicii erau sus. Cu timpul, țipetele mele au devenit tot mai disperate, până am ajuns să urlu în gura mare. Deja îmi zdrelise și restul hainelor…și pe urmă, brusc, s-a calmat. Mi-era rău de la stomac, aveam vânătăi peste tot, iar vocea era gâtuită de atâta țipat. Nici nu știu de ce, dar s-a ridicat și a plecat. M-am agățat strâns de balustradă pe drumul spre camera mea. Nici măcar nu am mai avut puterea să mă schimb, sau să mă mișc, după ce m-am prăbușit în pat. Nici ciocănitul la ușă nu m-a clintit. Bunica a intrat, cu gândul in altă parte. Dar orice-ar fi fost, a dispărut când mi-a văzut ținuta. „Ce crezi că faci, plimbându-te prin casa așa?!” a țipat la mine. „Buni, nu e…” „Să nu îndrăznești să-mi vii cu scuze. Hai, dă-te jos și schimbă-te până nu se înrăutățesc lucrurile!” Dar n-am putut, oricât m-a amenințat. Doar m-am acoperit cu pătura și am închis ochii. Din fericire, nu-mi amintesc ce-am visat. Deși n-aveam chef, m-am pregătit pentru școală. Am așteptat autobuzul în birou, neliniștită. Nu voiam să mă gândesc la ziua de ieri dar, tocmai de-asta, m-am pierdut cu firea și m-am izbit de unul din rafturile cu cărți. Au căzut peste mine câteva cărți și alte mărunțișuri pe care nici nu știam că le mai ținem acolo. În mijlocul dezordinii, mi-a sărit în ochi ceva. Era o păpușă din pânză de sac. Avea ochi negri, din nasturi mari, și un zâmbet cusut cu ață, care mă făcea să mă simt…ciudat. Era clar veche, sau prost făcută. Niște umplutură ieșea printr-o cusătură, iar ochii erau zgâriați. Cu toate astea, am simțit o atracție inexplicabilă către ea. Am pus la loc ce mai căzuse și am luat păpușa cu mine în cameră. Am stat pe pat doar ținând păpușa în mâini, când mi-a venit mesaj de la prieten. „Bună dimineața, frumoaso”, zicea. Mi-a venit să vomit. Cum adică, de parcă nu s-a întâmplat nimic? L-am ignorat și am pus telefonul deoparte. „Îl urăsc”, am zis tare, fără să realizez ce făceam. Nici nu-mi dau seama cât de tare strângeam păpușa, până i-a ieșit mai multă umplutură prin braț. Am băgat repede vata înapoi, îngrozită. Ziua aia a trecut normal, până după ore. Iubitul m-a prins în scările liceului, la plecare. Am vrut să-l ignor, dar m-a încolțit. „De ce nu-mi vorbești?!” „Știi bine ce-ai făcut. Lasă-mă în pace, te rog.” M-a prins de mână, o clipă. „Ok, înțeleg. Am greșit, a fost un accident.” „Mă tratezi ca și cum mi-ai aruncat o minge-n cap.” Nu mai puteam, așa că l-am împins și-am rupt-o la fugă pe scări. El venea după mine. Nu i-am mai auzit țipetele, ci doar un șofer frânând brusc și un urlet cumplit. M-am întors și l-am văzut prea târziu… o mașină trecuse cu roata din spate peste brațul lui deja rupt. Prin mâneca însângerată i se vedeau oasele. Stăteam paralizată, privind cum se zvârcolea de durere. Șoferul a coborât înnebunit să-l ajute și a sunat la ambulanță. Au venit și polițiștii. Desigur, m-au interogat – era clar că nu-mi puteau pune nimic în cârcă. În sfârșit, pe seară, am ajuns acasă. Bunicul stătea în fotoliu. S-a uitat la ceas, apoi la mine. „Domnișoară, de ce vii așa de târziu acasă?” În confuzia mea, nici nu realizasem că mă eliberaseră abia pe la 8:30. Mai făcusem și o oră cu autobuzul de la secție. Din punctul lui de vedere, hoinărisem aiurea prin oraș până aproape de 10. „Bunicule, nu e vina mea.” „Nu vreau sa aud nimic”, a zis el sever. „Știi regulile casei.” „Știu, dar…” „Fără dar! Nu tolerez rebeliune sub acoperișul meu. Nu vreau să te mai prind venind acasă după 3 DUPĂ-AMIAZA! Ai înțeles?!” „Da, domnule”, am mormăit. S-a așezat înapoi, mulțumit. „Uneori chiar urăsc familia asta”, am șoptit, urcând scările. Am mai stat un timp, fascinată de păpușa aia de cârpă. Era atât de…simplă, și totuși, mă atrăgea inexplicabil. Am pus-o pe birou, cât să-mi termin temele. Îi tot aruncam câte o privire… aveam atâtea întrebări. De ce-o țin bunicii oare în casă? Eram o persoană de știință, deci n-aveam cum să cred în magie sau supranatural; dar știam că ei, da. Era dubios că tocmai ei ar ține așa ceva asociat cu răul. Curiozitatea mă măcina pe dinăuntru. Am luat păpușa și m-am dus jos, spre bucătărie. Când am ajuns sus pe scări, mi-a alunecat din mână și a căzut rostogolindu-se. A lovit fiecare treaptă cu un zgomot mult mai puternic decât m-aș fi așteptat. La final, s-a prăvălit lângă perete. Capul îi stătea strâmb, iar ochii de nasturi păreau să mă fixeze direct. Am tras aer adânc în piept, încercând să-mi domolesc nervii. Era o păpușă, un obiect neînsuflețit, nimic mai mult. Doar o personificam… Am coborât scările, am luat păpușa și-am intrat în bucătărie. Bunica amesteca ceva într-un bol, iar bunicul citea o carte veche. „Hei, voiam să vă întreb ceva.” „Desigur, dragă, ce…” Bunica s-a uitat o secundă la mine, apoi a țipat și a zvârlit lingura prin bucătărie. Bunicul a ridicat și el privirea, pierzându-și calmul de îndată ce a înțeles motivul. „Ce?!” „De unde ai luat-o pe asta, dragă?” a întrebat bunica. „Mi-a căzut în cap în birou, ieri. De ce, ce-i așa special la ea?” S-au uitat unul la altul, apoi bunica mi-a tras un scaun. „Așază-te. Trebuie să-ți spunem ceva.” A urmat o discuție lungă despre istoria familiei noastre. Se pare că păpușa era cu mult înainte de mine – datând încă din secolul 19 – și se cheamă, într-adevăr, o păpușă voodoo. Scopul ei e să ne protejeze de oricine devine ținta noastră. Iar cum îți alegi ținta? Declarându-ți ura față de persoana respectivă. Odată ce ai făcut asta, orice îi faci păpușii, se întâmplă și în viața reală. Mi s-a făcut rău când mi-am dat seama că din cauza mea a fost lovit fostul de mașină. Și mai rău când am realizat ce se întâmplase înainte să ajung în bucătărie. N-am putut suporta să le spun; m-am scuzat și m-am dus la culcare. M-am tot răsucit în pat în seara aia, bântuită de coșmaruri. Bunicii mei urmau să fie răniți din cauza gurii mele mari… ochii mi s-au închis grei de somn. Din nou, nici nu mai țin minte ce-am visat. Dimineața m-am trezit cu un sentiment de liniște. Păsărelele cântau la fereastra mea – parcă totul era bine. Am greșit. Când am coborât scările, priveliștea mi-a tăiat răsuflarea. Ambii mei bunici zăceau nemișcați, cu gâturile rupte în unghiuri imposibile. Erau plini de vânătăi și ușor însângerați, dar fără dubiu… morți. Lacrimile curgeau șiroaie pe fața mea când am sunat la poliție. Abia puteam să articulez ceva coerent. A urmat o discuție grea cu polițiștii, apoi multe evaluări psihologice. O vreme, au crezut că eu i-am împins pe scări. Ca o proastă, am început să le povestesc despre păpușă. Evaluarea finală? Nebună de legat. S-a decis să mă “vindece” într-un sanatoriu, la vreo 60 de km de oraș. Toate astea au fost acum vreun an. Singurul lucru pentru care i-am implorat să mă lase să iau a fost păpușa aceea. Când am ajuns la sanatoriu, primul lucru cerut a fost o cutie cu lacăt. N-au protestat. Strângeam păpușa în mâini în seara aia. „Mă urăsc”, am horcăit cu ochii în lacrimi. Am încuiat-o bine în cutie și am folosit cheița ca s-o sigilez. Acum o car mereu peste tot cu mine. Nu știu dacă altcineva poate s-o folosească, dar nu risc nimic. Până și după moarte, plănuiesc să țin cutia asta strâns lângă mine. Nimeni nu mă crede când le povestesc despre păpușă. Toată lumea zice că-s doar o nebună. In plus, dar EU știu adevărul. De-aia scriu asta. Nici nu știu si nici nu-mi pasă cine-o va găsi. Dar cine citește aceste rânduri, am un singur sfat: aveti grija ce spuneți! Cuvintele au o putere reală, și nu știi niciodată ce formă poate lua acea putere. Poveste scrisa de Robinthesehoods, tradusa si adaptata pe baza licentei CC-BY-SA. CREEPYPASTA.RO 1 Link spre comentariu Distribuie pe alte site-uri Mai multe opțiuni de partajare...
Postări Recomandate