[CHAMPION STORY] TALIYAH

[sunt un păcătos]

Numele campionului: TALIYAH

Poza: 

Poveste: 

TALIYAH

ȚESĂTOAREA PIETRELOR

Taliyah este o tânără nomadă din Shurima înzestrată cu puterea de a țese pietrele, ce-și folosește puterile de mag cu entuziasm și hotărâre. Aflată la limita dintre adolescență și responsabilitățile vieții de adult, a străbătut Valoranul în lung și-n lat pentru a reuși să-și înțeleagă darul. La auzul zvonurilor că un împărat antic ar fi înviat, s-a întors acasă pentru a-și proteja tribul de pericolele ascunse în nisipurile Shurimei. Cei care o consideră slabă din cauza firii ei inimoase și-au plătit scump greșeala; în spatele comportamentului copilăresc al țesătoarei se ascunde o voință care mută munții și o personalitate atât de puternică, încât poate cutremura pământul.

Născută în dealurile pietroase aflate sub influența malefică a Icathiei, Taliyah și-a petrecut copilăria având grijă de caprele tribului ei de țesători nomazi. Majoritatea străinilor văd Shurima ca pe un pustiu arid și monoton, dar ea a fost crescută ca o adevărată fiică a deșertului și a învățat să deslușească miile de nuanțe ale deșertului. Taliyah a fost mereu fascinată de roca aflată sub dune. În copilărie, strângea pietre colorate atunci când tribul ei urma cursul apelor sezon după sezon. Când a mai crescut, pământul însuși părea să fie atras de ea, arcuindu-se și răsucindu-se pentru a-i urma pașii prin nisip.

Într-o bună zi, după ce a împlinit șase ani, Taliyah s-a desprins de caravană ca să caute un ied pierdut, de care ar fi trebuit să aibă grijă. Hotărâtă să nu-și dezamăgească tatăl, care era cel mai mare păstor și conducătorul tribului, a fugit noaptea în căutarea micului animal. A mers după urmele de copite printr-o albie uscată până când a ajuns într-un canion. Iedul reușise să se urce pe un perete, dar nu mai putea să coboare.

Piatra nisipurilor o chema, îndemnând-o să-și creeze trepte din piatră. Taliyah a pus o mână pe stâncă, hotărâtă să salveze animalul speriat. Puterea pe care a simțit-o a fost bruscă și copleșitoare, ca o ploaie în timpul musonului. În momentul în care i-a permis magiei s-o pătrundă, aceasta a copleșit-o, iar piatra a sărit către degetele ei, dărâmând și canionul, și iedul peste ea.

În dimineața următoare, tatăl ei, extrem de îngrijorat, a reușit să dea de urma iedului care behăia. Când și-a găsit fiica inconștientă, acoperită cu o pătură de piatră țesută, a căzut în genunchi. Îndurerat, s-a întors la trib cu Taliyah.

Peste două zile, fata s-a trezit din vise febrile în cortul lui Babajan, înțeleapta tribului. Le-a povestit bătrânei și părinților îngrijorați despre noaptea pe care o petrecuse în canion și despre piatra care o chemase. Babajan i-a consolat familia, spunând că felul în care se aranjase piatra demonstra că Marea Țesătoare, protectoarea mitică a tribului din deșert, o ocrotea pe fată. În clipa aceea, Taliyah a văzut cât de îngrijorați erau părinții ei și a hotărât să nu le spună ce se întâmplase de fapt: că ea însăși, nu Marea Țesătoare, trăsese de piatra din deșert.

Când copiii din trib erau suficient de mari, făceau un dans sub lumina lunii pline, venerată de tribul ei ca manifestare a Marii Țesătoare. Dansul sărbătorea talentele înnăscute ale copiilor și demonstra darurile pe care urmau să le aducă tribului când erau adulți. Așa porneau pe calea adevăratei cunoașteri, căci după dans erau luați ca ucenici de alți membri ai tribului.

Taliyah a continuat să-și ascundă puterea din ce în ce mai mare, convinsă că secretul pe care-l ascundea era un pericol, nu o binecuvântare. A văzut cum prietenii cu care se juca torceau lâna pentru ca tribul să-și poată ține de cald în nopțile reci ale deșertului, cum își demonstrau talentul cu foarfeca și vopseaua sau țeseau pânze care ilustrau istoria poporului lor. În acele nopți, rămânea trează mult după ce tăciunii se stingeau, chinuită de puterea pe care o simțea în propria sa ființă.

În cele din urmă, a venit timpul ca Taliyah să danseze sub luna plină. Știa că era destul de talentată ca să poată deveni o păstoriță pricepută ca tatăl ei, sau o maestră a țesăturilor ca mama ei, dar îi era teamă de ce avea să dezvăluie dansul ei. Și-a luat locul pe nisip, iar în jurul ei au fost aduse uneltele poporului ei – toiagul păstorului, fusul și războiul de țesut. Fata a încercat să se concentreze pe ce avea de făcut, dar a simțit chemarea pietrelor îndepărtate și a culorilor straturilor de pământ. Taliyah a închis ochii și a dansat. Copleșită de puterea ce curgea prin ea, a început să toarcă nu lâna, ci chiar pământul de sub picioarele ei.

Strigătele uimite ale celor din trib au readus-o la realitate. O împletitură impunătoare de piatră se înălța lângă ea în lumina lunii. Uitându-se la fețele șocate ale celor din jur, Taliyah și-a pierdut concentrarea, iar țesătura de pământ a căzut. Mama ei a sărit s-o apere pe singura sa fiică de pietrele care se prăbușeau. Când praful s-a lăsat jos, iar Taliyah a văzut distrugerea pe care o crease și îngrijorarea de pe chipurile celor din jur, inima fetei s-a făcut ghem. Dar mica tăietură de pe fața mamei ei a făcut-o să se teamă cu adevărat. Deși era o lovitură ușoară, Taliyah și-a dat seama în acea clipă că era o amenințare pentru cei pe care-i iubea cel mai mult pe lume. A fugit în noapte, atât de copleșită de disperare încât pământul s-a cutremurat sub picioarele ei.

Tatăl ei a reușit s-o găsească din nou în deșert. În lumina zorilor, când stăteau împreună, Taliyah i-a mărturisit secretul ei printre hohote de plâns. Iar el a făcut singurul lucru pe care-l putea face un părinte: a strâns-o în brațe. I-a spus că nu putea fugi de puterea ei, că trebuia să-și termine dansul și să afle unde duce calea ei. Singurul pericol care putea frânge cu adevărat inima tatălui și a mamei ei era ca fata lor să-și întoarcă spatele darului dat de Marea Țesătoare.

Taliyah s-a întors la trib împreună cu tatăl ei. A intrat în cercul dansatorilor cu ochii deschiși. De data asta, a țesut o nouă panglică de piatră, în care fiecare culoare și textură era o amintire a celor din jur.

Când a terminat, tribul a rămas mut de uimire. Taliyah a așteptat cu inima cât un purice. Era momentul ca cineva din trib să pășească înainte și să o aleagă ca ucenică. Fetei i se părea că trec secole întregi între fiecare două bătăi ale inimii ei. În cele din urmă, a auzit pietrișul scrâșnind sub picioarele tatălui ei. Apoi, lângă el s-a ridicat mama ei. Babajan și maestra vopselelor și cel mai priceput torcător din trib au sărit și ei în picioare. Într-o clipă, nu mai era nimeni din trib care să stea jos. Toți voiau să fie alături de fata care putea țese piatră.

Taliyah s-a uitat către fiecare dintre ei, rând pe rând. Știa că o putere ca a ei nu se mai văzuse de generații, poate chiar de mai mult timp. Erau cu toții alături de ea, înconjurându-o cu iubirea și încrederea lor, dar îngrijorarea se citea clar pe chipurile tuturor. Niciunul dintre ei nu auzea chemarea pământului la fel ca ea. Indiferent cât de mult îi iubea pe cei din jur, niciunul n-o putea învăța să controleze magia elementelor, cu care se născuse în suflet. Știa că dacă rămânea alături de trib, le risca viețile. Deși a fost o decizie dureroasă, Taliyah și-a luat la revedere de la părinții și tribul ei și a pornit singură în lume.

A călătorit spre apus, către vârful îndepărtat al Muntelui Targon, căci legătura ei naturală cu piatra o chema către piscul ce se înălța spre stele. Însă, la granița de nord a Shurimei, un grup ce purta steagul Noxusului i-a descoperit puterea. În Noxus, magia elementelor era respectată, i-au spus ei; era chiar venerată. I-au promis un învățător.

Pământul o învățase pe Taliyah să se încreadă în cei din jur, așa că nu era pregătită pentru promisiunile frumoase și zâmbetele exersate ale sus-pușilor noxieni. În curând, fata din deșert a ajuns pe o cale de pe care nu mai putea ieși, ce o purtă pe sub multe noxtoraa, porți mari de fier care marcau stăpânirea Imperiului asupra locurilor cucerite.

Mulțimile de oameni și politica extrem de complexă a capitalei erau sufocante pentru fata care venea din deșert. Când Taliyah a fost purtată prin cercurile societății magice a Noxusului, mulți s-au arătat interesați de puterea ei, de potențialul pe care-l avea. Totuși, cel mai convingător dintre toți a fost un căpitan decăzut care a jurat să o ducă într-un loc sălbatic de dincolo de mare, un loc unde putea învăța să-și stăpânească abilitățile fără teamă. Fata i-a acceptat propunerea și împreună au traversat marea către Ionia. Însă, în clipa în care ancora a fost aruncată, a devenit clar că Taliyah urma să fie arma extraordinară a unui om disperat să-și recapete rangul în marina noxiană. În zori, căpitanul i-a dat de ales: ori să îngroape un sat ai cărui locuitori încă dormeau în casele lor, ori să fie aruncată în valuri.

Taliyah a străbătut golful cu privirea. Deasupra satului nici măcar nu se ridica fumul din vetre, care să arate că oamenii și-ar fi pregătit masa de dimineață. Nu venise atât de departe în căutarea unei astfel de lecții. Taliyah a refuzat, iar căpitanul a aruncat-o peste bord, ca s-o înece.

Fata a reușit să scape de valuri și de lupta de pe plajă și a rătăcit, pierdută, în troienele de zăpadă care acopereau munții Ioniei. Acolo și-a descoperit în cele din urmă învățătorul, un bărbat al cărui tăiș controla vântul, cineva care înțelegea elementele și știa importanța echilibrului. Alături de el a învățat multe lecții și a început să capete controlul pe care-l căutase atâta amar de vreme.

În timp ce se odihnea într-un han izolat, Taliyah a aflat că împăratul iluminat al Shurimei se întorsese în imperiul său din deșert. Zvonurile spuneau că împăratul devenit zeu voia să-și strângă poporul, triburile răspândite care încotro, și să-și creeze o nație de sclavi. Deși nu-și terminase ucenicia, Taliyah nu a avut de ales; știa că trebuia să se întoarcă la familia ei și s-o apere. Din păcate, mentorul ei n-o putea urma.

Taliyah a ajuns din nou acasă, în dunele nisipoase ale Shurimei. Razele arzătoare ale soarelui veghează asupra ei cu fiecare pas pe care fata îl face către adâncul deșertului, hotărâtă să-și găsească tribul. Cu o voință de fier, e pregătită să facă orice e necesar pentru a-și apăra familia și tribul de pericolul ce așteaptă la orizont.