[Champion Story] Zac

[Claudiu;]

ZAC

ARMA SECRETĂ

Biografie : 

 

Zac a fost creat când niște reziduuri toxice s-au deversat dintr-un bazin chimtech și s-au acumulat într-o peșteră izolată aflată în adâncurile Haznalei din Zaun. În ciuda originilor lui umile de mâzgă primitivă, Zac s-a dezvoltat și a devenit o ființă conștientă ce locuiește în țevile orașului, din care iese uneori pentru a-i ajuta pe cei slabi sau a repara infrastructura părăginită din Zaun.

Primii care l-au descoperit pe Zac au fost niște copii care se jucau aruncând pietre într-o baltă toxică și făcându-le să sară pe suprafața lichidului... dar unele dintre ele erau azvârlite înapoi pe mal. ''Balta cu ricoșeu'' a devenit bine cunoscută printre locuitorii Haznalei din Zaun și, în cele din urmă, a atras atenția unei cabale îndoielnice de alchimiști chimtech. În ciuda protestelor celor ce locuiau în zonă, alchimiștii au extras lichidul din baltă și l-au mutat în containere în laboratoarele lor, ca să facă experimente asupra substanței necunoscute.

Printr-o serie de experimente menite să testeze reacțiile bălții la stimuli pozitivi și negativi, alchimiștii au descoperit că masa de lichid coagulat părea să aibă tendințe psihoreflectorizante. Mai exact, oglindea orice stimul pe care i-l ofereau. Când alchimiștii s-au purtat frumos cu ea, le-a răspuns cu o bucurie jucăușă ca de copil, iar când i-au testat reacțiile la durere și agresivitate, a dat dovadă de reacții distructive care au dus la moartea mai multor deșenauți augmentați care ajutau în laborator.

Majoritatea alchimiștilor au considerat că era vorba de un simplu răspuns-reflex, dar doi dintre ei nu s-au lăsat convinși. Mai mult, au pus sub semnul întrebării moralitatea experimentelor care păreau menite doar să creeze o ființă deosebit de agresivă. Când cei doi au cercetat problema mai îndeaproape, au descoperit că proiectul primea fonduri de la Saito Takeda, un baron chimic cu un temperament violent binecunoscut, despre care se spunea că se implică în războaiele sângeroase dintre bandele de nelegiuiți. Ramificațiile erau clare; Takeda voia să creeze un luptător neafectat de rănile mortale, care să se supună oricărei porunci și să poată pătrunde în locuri în care oamenii nu puteau intra. Cei doi au descoperit și adevăratul nume al proiectului: ''Zaunian: Amorf Combatant''.

Cât s-au întrebat care era cel mai bun mod de a acționa, cei doi alchimiști au văzut că materia vâscoasă începuse să facă mai mult decât doar să oglindească stimulul care-i era aplicat. Au văzut că uneori acționa și fără să fie stimulată, iar acțiunile sale dădeau semne de inteligență. Au început să-i spună creaturii ''Zac'' și au ajuns la concluzia că se comporta ca o ființă care putea simți și raționa. S-au dus la conducătorul echipei de cercetare, un bărbat cu membrele subțiri ca ața, ca să-l informeze de descoperirile lor, dar acesta le-a ignorat neliniștile.

Cei doi n-au putut însă să-și uite descoperirile, așa că au început să facă eforturi pe ascuns pentru a contracara învățăturile violente ale celorlalți oameni de știință. S-au străduit să-l învețe pe Zac ce sunt binele și răul, să-l expună unor acte de altruism și generozitate. Eforturile lor au dat roade: Zac a dat semne de tristețe când o cercetătoare s-a rănit la mână și a reacționat urât când un alt alchimist a ucis un șobolan în laborator. Până la urmă, cei doi n-au mai putut tolera experimentele crude făcute asupra lui Zac.

Într-o noapte, în timpul unor ceremonii de comemorare de Ziua Progresului din Zaun, când laboratorul era gol, l-au vărsat pe Zac într-un tanc septic pe roți și l-au dus într-un loc îndepărtat din oraș. Când fapta lor a fost descoperită, soldații Baronului Takeda i-au căutat peste tot. Însă Zaunul este un oraș mare, iar cercetătorii au reușit să rămână ascunși. Voiseră să-i redea lui Zac libertatea, însă el își dorea să rămână cu ei doi și îi considera familia sa. Erau singurii care îl trataseră cu blândețe, iar el voia să învețe mai multe de la ei. În adâncul inimii, cei doi au fost încântați de reacția lui Zac, pentru că ajunseseră să-l îndrăgească atât de tare încât îl considerau fiul lor adoptiv.

Ca să rămână ascunși de oamenii lui Takeda, și-au creat identități false, și-au schimbat înfățișarea și s-au mutat într-o zonă izolată din Hazna, departe de privirile curioșilor. Zac a învățat să le imite vocile și s-a adaptat repede, reușind să-și modeleze masa gelatinoasă în așa fel încât să poată crea sunete. A locuit cu părinții lui adoptivi timp de mulți ani, iar atunci când era nevoit se ascundea în bălți toxice sau în crăpăturile stâncilor. ''Părinții'' lui i-au vorbit despre lumea în care trăiau, i-au explicat că putea fi frumoasă și plină de lucruri minunate. I-au arătat răsăritul lunii deasupra Porților Soarelui, curcubeiele reflectate pe vitraliile Comerciilor din Zaun și frumusețea plină de viață a forfotei din inima orașului. I-au spus și că lumea putea fi crudă și dură, iar Zac a înțeles că oamenii erau uneori meschini și lipsiți de bunătate, plini de ură și prejudecăți. A învățat să respingă astfel de comportamente și și-a susținut părinții când își foloseau aptitudinile pentru a-i ajuta pe cei din jur, având grijă să nu atragă prea multă atenție.

Împreună, au făcut tot ce au putut ca să-i trateze pe cei bolnavi, să repare mașinăriile stricate și să-și folosească cunoștințele chimice pentru binele comunității. Așa au trecut ani fericiți, în care Zac a bătut Zaunul în lung și-n lat prin nenumăratele țevi ce străbăteau orașul și prin miile de crăpături ale stâncilor din jur. Chiar dacă era o ființă conștientă, când simțea prea mulți stimuli din mediu, Zac putea fi copleșit de ei, absorbind temporar emoțiile dominante din jur, fie că erau bune sau rele. Deseori nu se putea abține să se implice când un om sărman era chinuit de bandele și brutele din jur, așa că, în cele din urmă, au ajuns să se răspândească zvonuri despre el în Zaun. Deși majoritatea poveștilor despre Zac spuneau că sare în ajutorul celor slabi, uneori îi erau atribuite și acțiuni distructive, cum ar fi fost explozia unei fabrici sau crearea unei crevase dintr-un cartier din Hazna.

În cele din urmă, zvonurile acestea au ajuns și la Saito Takeda, care a trimis o bandă de brute augmentate ca să prindă și să-i aducă ceea ce el considera a fi proprietatea sa. Alchimiștii lui încercaseră fără succes să repete procesul care-l crease pe Zac, folosind picături din ce mai rămăsese în containerul lui. Acum, Takeda își voia creatura înapoi, iar banda lui a înconjurat casa părinților adoptivi ai lui Zac și a atacat. Cei doi au luptat curajos și eficient, pentru că erau cercetători chimtech și aveau metode ezoterice de a se apăra, însă n-au putut să le țină piept atacatorilor la nesfârșit. În cele din urmă au fost uciși, în ciuda ordinului lui Takeda de a fi capturați și aduși înapoi ca prizonieri.

Zac explora crăpăturile subterane aflate în inima Zaunului când a simțit primejdia în care se aflau părinții săi, așa că s-a grăbit înapoi prin țevile orașului ca să le sară în ajutor. A ajuns prea târziu ca să-i mai poată salva, iar furia care l-a cuprins când le-a văzut trupurile neînsuflețite a fost mai mare decât își putuseră imagina vreodată oamenii baronului. Zac i-a atacat cu ferocitate, lovindu-i cu membre care se întindeau enorm și zdrobeau totul în jur. Plin de durere și furie, a demolat zeci de case din jur și, până să se termine bătălia, toate brutele augmentate erau la pământ.

Când s-a liniștit, Zac a fost cuprins de remușcare pentru tot ce distrusese și a jurat să continue munca în folosul altora pe care o începuseră părinții lui. A ajutat la reconstruirea clădirilor distruse, dar în clipa în care a terminat tot ce putea face, a dispărut în rețeaua enormă de țevi din Zaun.

Acum, Zac trăiește singur în tunelurile și peșterile care înțeasă Zaunul și e cuprins de emoțiile locuitorilor orașului. Uneori acestea îl ajută să înțeleagă mai multe despre lume, dar alteori se întristează când simte și ce e bun, dar și ce e rău în oraș. Printre oamenii din Zaun a devenit un fel de legendă urbană, o creatură misterioasă care iese uneori din crăpăturile din piatră sau dintr-o secțiune distrusă a țevilor. De cele mai multe ori se arată când cineva are nevoie de ajutor, dar, când vremurile sunt grele și orașul mocnește de ură și resentimente, apariția lui poate fi un motiv de îngrijorare.

Poveste :

E ora plăcută dintre al cincilea și al șaselea clopot. Ora asta îmi place mai mult decât orice altă perioadă a zilei. Acum își termină turele de muncă majoritatea celor din Fabrilemn. Sunt obosiți până-n măduva oaselor, dar au terminat lucrul pe ziua de azi. Lasă truda în urmă, se îndreaptă spre o masă caldă și un cămin primitor. Oamenii de aici sunt drăguți și mereu mă simt bine când îmi strecor trupul gelatinos prin crăpăturile care împânzesc stâncile din jurul Fabrilemnului. Simt iubirea din sufletul unui bărbat ce se întoarce acasă la fiul lui nou-născut. Mă bucur de nerăbdarea unui cuplu căsătorit ce de-abia așteaptă să ia o cină romantică în Piețele de graniță.

Gândurile lor mă pătrund. E o senzație plăcută, ca o baie caldă, deși câteodată mă întind cam mult când atmosfera se încinge prea tare. Există mereu și câte o mână de oameni care nu sunt prea fericiți. În fond, viața în Zaun poate fi grea. Unii au inimile frânte, alții nu mai pot suporta să muncească încă o tură și se îneacă în resentimente. Eu absorb și binele, și răul; asta e natura mea. Uneori, emoțiile negative mă cuprind ca o furie, dar nu pot schimba asta. Părinții mei m-au învățat că e în regulă să te simți mâhnit sau supărat uneori. Dacă niciodată nu ți-e rău, nu mai poți să te bucuri atunci când îți e bine.

Urmez mulțimea până când oamenii încep să se despartă. Câteva emoții negative continuă să-mi domine gândurile, așa că decid să fac o faptă bună ca să scap de ele. Mă preling printr-o rețea de supape sparte pe care tot vreau să le repar, dar nu apuc niciodată. Pe unde trec, strâng în corp fragmente de metal. Le las să iasă din trupul meu amorf oriunde simt o crăpătură, apoi îmi încing zonele exterioare și le sudez bine. Când crăpăturile sunt astupate, aerul curat din stația de pompare aflată sus, în Piltover, începe să circule din nou. Sper că acum vor fi mai puține cazuri de molimă a plămânilor pe multe dintre străzile de mai jos.

Cobor pe țeavă cât de departe pot și ajung în nivelul de sus al Haznalei. Lucrurile nu sunt la fel de frumoase aici. Mulți oameni n-au destul pentru nimic, dar mulți le-ar lua chiar și puținul pe care-l au. Bălțile toxice, pline de deșeuri și chimicale din fierăriile chimice, îmi amintesc de vremurile singuratice în care eram un specimen studiat în laborator. Încerc să nu mă gândesc la vremea aia, pentru că mă enervez. Când mă enervez, uneori distrug lucruri, deși nu vreau s-o fac. Nu-mi place să mă simt așa, deci mă strecor în crăpătura mea favorită, cea care trece pe sub clădirile înghesuite ale Comerciei Luminii Cerești. Aici e mereu plăcut. Oamenii au ieșit împreună, se plimbă prin galerii, se întâlnesc cu prietenii, mănâncă sau se duc să vadă companiile de actori care fac turul abisului cu satirele lor. Atmosfera e caldă și prietenoasă, aici e locul perfect în care să mă bucur de tot ce are de oferit Zaunul.

Însă, când trec pe sub străzile mărginașe, mă simt brusc anxios. Un fior de teamă și durere îmi perturbă trupul lichid. Nu-mi place. E ceva ce n-ar trebui să simt aici, o senzație la care m-aș fi așteptat în nivelurile mai adânci din Hazna. Acolo se întâmplă mai des lucruri rele decât lucruri bune. N-ar trebui să fie la fel și aici! Mai multe sentimente rele pătrund în mine și mă enervez. Merg pe urma lor, ca să nu le permit să se întindă mai departe.

Îmi împing trupul afară din țevile ruginite care trec pe sub magazinul unui fierar. Trupul meu ocupă tot spațiul de sub podeaua vălurită. Raze de lumină pătrund înclinate prin grilajul din podea. De deasupra aud voci furioase. Strigăte, un bărbat care plânge. Îmi apăs corpul prin grilaj. Mă desfac în bucăți, apoi mă reunesc de cealaltă parte. Împing puternic, repede, mă reîntregesc în magazin.

Proprietarul e în genunchi lângă o femeie care sângerează printr-o rană adâncă din burtă. Întinde o mână către cei patru bărbați care stau în mijlocul magazinului distrus. Știu genul ăsta de oameni. Îi văd tot timpul în Hazna. Sunt brute care forțează oamenii buni să plătească, dacă nu vor ca locurile în care-și câștigă existența să fie distruse.

Interiorul magazinului e luminat de lanterne chimice. Una dintre ele e ținută de un bărbat care poartă un șorț de măcelar și are un cârlig de carne prins fără finețe de ciotul celeilalte mâini. Ceilalți trei sunt doar brute, niște indivizi simpli cu mușchii cât casa, în salopete de pânză și cu ochelari-lupă cu lentile groase. Cască ochii absurd de mari când mă văd ridicându-mă deasupra lor. Îmi umflu corpul, iar membrele verzulii îmi devin din ce în ce mai puternice. Îmi formez o gură unde cred eu că ar trebui să fie.

Vreau să-i rănesc rău pe acești oameni. Știu că nu fac decât să le oglindesc emoțiile, dar nu-mi pasă. Vreau doar să-i rănesc la fel de mult cât i-au rănit și ei pe oamenii ăștia.

– O să vedeți voi luptă murdară, le zic.

Lovesc cu brațul drept și arunc prima brută de pe picioare. Se izbește de stâlpul metalic de lângă ușă și nu se mai ridică. O a doua brută învârte un ciomag greu de fier, un fel de cheie tubulară enormă folosită de deșenauți. Unealta mă lovește pe la mijlocul trupului, iar corpul meu elastic o înghite. Mă aplec și-l ridic de jos pe individ, îl lovesc de grinzile zăbrelite ale tavanului. Îl las să cadă pe podea, membrele îndoindu-i-se în moduri care nici măcar mie nu mi se par naturale. A treia brută se întoarce pe călcâie și fuge, dar mă întind în sus către grinzi. Mă arunc înainte și-mi înfig picioarele în spatele lui. Îl strivesc de pământ, dar fix atunci conducătorul îmi despică spatele cu cârligul lui de măcelar.

Doare! E incredibil cât doare. Mă doare atât de tare încât îmi pierd coeziunea. Cad pe podea ca o ploaie de mâzgă verde. Timp de o clipă îmi pierd simțul spațiului, percep și văd lumea dintr-o mie de perspective diferite. Bruta stă deasupra mea, iar un zâmbet larg și tâmp îi arată dinții lipsă. E bucuros că m-a ucis, plin de mândrie că a distrus o ființă vie.

Plăcerea lui de a mă distruge curge prin mine ca un elixir al urii. Nu vreau să mă simt așa, nu așa m-au învățat ai mei, dar ca să-i ajut pe oamenii ăștia trebuie să folosesc furia ce m-a cuprins. Trebuie s-o întorc împotriva bestiilor ăstora. Picăturile mele împrăștiate se reunesc înainte să apuce el să-și dea seama că nu m-a ucis chiar atât de definitiv pe cât credea. Mă ridic de pe podea și-l izbesc, schimbându-mi densitatea până ajunge ca a unei mașinării ce împlântă stâlpii în sol. Ne izbim de peretele clădirii, iar carnea și oasele de sub mine se dezintegrează sub forța impactului.

Mă desprind de pe peretele însângerat, iar furia mă părăsește lent. Îmi transform corpul în ceva care arată mai a om și simt emoțiile amestecate ale cuplului din spatele meu. Bărbatul mă privește cu teamă și îngrijorare. Soția îmi zâmbește, deși îi simt durerea enormă. Îngenunchez lângă ea și o las să mă ia de mână. Are pielea moale. Gestul ei tăcut de mulțumire mă liniștește.

Dau încet din cap și îmi pun mâna pe stomacul ei. Radiez căldură și las o bucată din mine în rana ei. E un strop pe care n-o să-l pot reface niciodată, dar i-l dau bucuros, știind că așa va supraviețui. Picătura îi repară trupul rănit, sudându-i țesutul rupt și stimulându-i regenerarea stomacului. Soțul ei își trece mâna peste rana femeii și rămâne uimit când vede că pielea ei e rozalie, nou-nouță.

– Mulțumesc, spune ea.

Nu-i răspund. Nu pot. Mă obosește să folosesc atâta putere, mă slăbește. Îmi las trupul să redevină lichid și mă preling din nou prin grătar, îndreptându-mă spre țevi. De-abia reușesc să-mi păstrez forma când curg prin crăpăturile din piatră, îndreptându-mă spre locurile în care știu că voi simți emoții pozitive. Trebuie să mă reînnoiesc. Trebuie să simt tot binele din Zaun.

Să mă simt viu.

Să simt.

 

 

 

 

Sursa : universe.leagueoflegends