[Champion STORY] Jax

[Floridoare]

Numele campionului:Jax 

Poza:

Poveste:

Jax stătea așezat în mijlocul podului, cu picioarele încrucișate și arma pe genunchi. Demacia nu se schimbase prea mult de la ultima sa vizită, dar asta nu-l mira prea tare. Poporul ei își proteja în continuare granițele cu ferocitate și așa ajunsese să aibă niște luptători cât de cât decenți. Unii dintre ei, cel puțin, își zise Jax și șterse cu degetul o urmă de sânge de pe stâlpul cu felinar. Își scutură degetul și stropul de sânge căzu peste parapet, în râul de dedesubt, apoi scoase de sub mantie un ou fiert, al treilea pe care urma să-l mănânce în acea zi. Îl ciocni de caldarâm și începu să-l curețe de coajă; între timp, luptătorii de la capătul podului încă încercau să se decidă care din ei urma să-l înfrunte.

Jax își ridică masca și mușcă din ou. Trase adânc aer în piept și simți în aer mirosul grânelor coapte și al pământului proaspăt afânat al fermelor ce se-ntindeau cât vedeai cu ochii. Jax oftă; pacea îi amintea de tărâmul lui de baștină, care nu mai exista acum. Încercă să nu se mai gândească la Icathia; știa că amintirile i-ar distrage atenția. Avea haine groase, dar căldura soarelui nu pătrundea până la pielea pestriță și ciudat colorată de dedesubt. Nu i se vedea niciun centimetru de piele; poate că era mai bine așa. Jax nici măcar nu mai știa cum îi arată pielea.

Un vânt rece bătea dinspre munții înzăpeziți din nord, iar o furtună trecea peste câmpurile și așezările de la orizont. În locurile din care venea Jax nu existau prea mulți nori, iar ploaie, nici atât. Spera ca furtuna să vină către sud și să ude dalele podului, să le facă mai alunecoase. Poate așa, lupta ar fi fost mai dificilă.

Atât pentru el, cât și pentru adversarii lui. Până la urmă, așa ar fi fost cel mai corect. Un luptător care să merite să lupte alături de el împotriva monștrilor din tărâmul de dincolo trebuie să se poată adapta. Auzi zăngănitul unei armuri și șoapta unei săbii ce tăia aerul.

– Ridică-te și înfruntă-mă, spuse un individ cu o voce puternică.

Jax ridică un deget, ca să-i spună să aștepte, și-și termină oul. Își linse buzele, apoi își puse înapoi masca pe față și începu să-l studieze pe luptătorul ce-i stătea în față. Bărbatul era vânjos, lat în umeri și avea niște brațe zdravene. Era îmbrăcat din cap până-n picioare într-o armură strălucitoare din oțel și purta o sabie imensă, cu tăiș dublu.

Părea că știe cum s-o folosească. Jax dădu din cap aprobator.

– Pari genul care taie lemne toată ziua și mai are energie și de-o bătaie în birt după, îi spuse Jax.

– N-o să-mi irosesc cuvintele pe tine, monstruozitate ce ești, îi răspunse războinicul, adoptând aceeași postură de luptă ca a celorlalți de dinaintea lui. Jax oftă; era dezamăgit că nici măcar acum, după ce învinsese cincisprezece dintre ei, luptătorii nu învățaseră nimic.

– Monstru? îi răspunse bărbatului și se ridică iute în picioare. Ți-aș arăta eu niște monștri, dar mi-e teamă că n-ai supraviețui suficient încât să afli cum arată cu adevărat așa ceva.

Începu să rotească stâlpul pentru a-și dezmorți mușchii umerilor. Nu era nevoit să o facă, dar luptase aproape non-stop în ultimele patru ore, iar gestul ar fi putut să-i dea un pic de încredere luptătorului, să-l facă să spere că putea câștiga duelul.

– Pentru Demacia! urlă războinicul și atacă la fel de lent și previzibil ca toți ceilalți de dinaintea lui. Însă bărbatul era suficient de agil și de puternic ca să-și folosească sabia cu o singură mână. Jax se feri de prima și a doua lovitură și o pară pe-a treia. Reuși să spargă garda duelistului și să-și înfigă cotul în coiful lui. Metalul zdrăngăni, iar bărbatul căzu într-un genunchi și scoase un geamăt de durere. Jax îl lăsă puțin să-și revină. Luptătorul își scoase coiful și îl aruncă pe pod.

Deși sângele îi șiroia pe tâmplă, bărbatul era calm; Jax rămase impresionat de felul în care își controla furia. Era încântat să vadă că demacienii erau la fel de disciplinați ca întotdeauna. Bărbatul trase aer în piept și reîncepu să atace, executând o serie de lovituri rapide și puternice, încercând să-l atace și de sus, și de jos, atacându-l cu gesturi largi și apoi dând să-l străpungă cu o viteză incredibilă. Jax pară fiecare mișcare cu ajutorul stâlpului, respingând sabia demacianului cu stâlpul de felinar și lovindu-l peste picioare și mâini cu toată forța. Făcu o fentă la stânga și își lovi adversarul peste picioare; bărbatul căzu pe spate. Îl lovi cu stâlpul în stomac, tăindu-i suflul și făcându-l să se chircească.

– Mai vrei? îl întrebă Jax. Pot să-ncerc și cu mâna cealaltă, dacă te ajută cu ceva.

– Demacienii preferă să moară decât să fie insultați de către inamici, îi răspunse luptătorul și se ridică în picioare. Bravada stoică a bărbatului se prăbușea în fața cinismului lui Jax – războinicul lansă următorul atac cu o ferocitate lipsită de disciplină și îndemânare. Jax se feri de o lovitură care l-ar fi decapitat și începu să-și folosească stâlpul cu o singură mână. Reuși să-și vâre arma sub sabia bărbatului și-și răsuci încheietura. Sabia îi zbură din mână și începu să se învârtă în aer. Jax o prinse cu ușurință cu cealaltă mână.

– Drăguță armă, îi zise războinicului în timp ce executa cu sabia o serie de lovituri de maestru spadasin. E mai ușoară decât pare.

Demacianul își scoase pumnalul de la brâu și se aruncă spre el cu toată viteza. Jax clătină din cap, dezamăgit de atâta nesăbuință. Aruncă sabia de pe pod și se feri de o serie de lovituri iuți ca vântul. Evită o lovitură largă și prinse pumnul luptătorului cu mâna goală. Făcu un semn cu capul înspre râu.

– Sper că știi să înoți, îi spuse bărbatului, apoi își roti încheietura, ridicându-l pe demacian de pe pod și aruncându-l peste parapet. Luptătorul căzu în râu, iar Jax își așeză stâlpul pe caldarâm.

– Cine urmează? strigă către războinici.

– Eu, răspunse o femeie, descălecând de pe un cal gri la celălalt capăt al podului. Calul era asudat de la efort, iar mantia femeii era plină de praf, semn că tocmai făcuse o lungă călătorie. Purta o platoșă de oțel argintat, iar la cingătoare îi atârna o sabie subțire, cu lama lungă.

Trecu de bărbații de la capătul podului și se îndreptă spre Jax cu mișcări care-i trădau eficiența, echilibrul și încrederea completă în sine. Avea trăsături ascuțite, de aristocrată, și părul negru cu șuvițe purpurii. Ochii îi erau reci și nemiloși. Prevesteau un singur lucru: moartea.

– Cine ești? o întrebă Jax, curios.

– Sunt Fiora din Casa Laurent, răspunse ea și-și scoase sabia, o floretă superbă de duel. Iar ăsta este podul meu.

Jax rânji pe sub mască.

În sfârșit, un adversar redutabil!