[ Champion Story ] Taric

[Cosmina]

• Numele campionului: Taric - Scutul valorantului
• Poza: 
• Poveste: 

     Taric, Aspectul Protectorului, stăpânește o putere incredibilă, cu ajutorul căreia luptă pentru a proteja viața, iubirea și frumusețea din Runeterra. După ce și-a neglijat îndatoririle militare și a fost exilat din țara lui natală, Demacia, Taric a urcat pe Muntele Targon pentru a-și căuta ispășirea. Și-a găsit în schimb o nouă menire: pătruns de puterea străvechiului popor din Targon, Taric a dobândit titlul de ''scutul Valoranului'' și apără acum întreaga lume de asaltul neobosit al creaturilor din Vid.

     Înainte să devină Aspect, Taric a fost un ofițer demacian, încredințat cu datoria de a-și apăra neobosit regele și țara și de a fi un model ireproșabil de altruism și devotament. Deși se considera deja a fi un protector, nu înțelegea de ce trebuia să se limiteze doar la anumite ființe sau lucruri. Pentru el, un ideal, o operă de artă sau viața unui străin meritau apărate în egală măsură, deoarece fiecare dintre ele avea frumusețea ei. Majoritatea compatrioților lui Taric erau interesați de strategii și principii militare, lucruri pe care Taric le înțelegea aproape instinctiv. Tânărul războinic era însă atras mai degrabă de minunățiile fragile și pline de sensuri ascunse ale lumii decât de luptele nesfârșite dintre națiuni și regi.          Taric a ales să înțeleagă și să apere valorile simple ale vieții, frumuseții și iubirii. Ceilalți ar fi putut să-l considere un trădător din cauza acestor convingeri neobișnuite, care nu se potriveau deloc cu gradul lui înalt în armata demaciană. Taric era însă admirat de toată lumea și își folosea farmecul dezarmant și bunătatea înnăscută pentru a rezolva pașnic aproape toate problemele care îi apăreau în cale. În puținele cazuri în care diplomația dădea greș, priceperea lui cu sabia și barosul îi foloseau cu prisosință.

     Curiozitatea lui devenea tot mai mare. În cele din urmă, Taric a început să nu se mai prezinte la antrenamentele militare, preferând să rătăcească prin pădure în căutarea animalelor rar întâlnite. În loc să se pregătească pentru parade, rămânea în taverne ca să asculte baladele fermecător de simple ale barzilor. Rareori mai trecea pe la ședințele regimentului; în schimb, hoinărea până când zidurile orașului se pierdeau în zare, ca să admire cum mantia argintie a nopții se așternea peste câmpii. Știa că, în felul lui, se antrena la fel de sârguincios ca și ceilalți demacieni, dar superiorii lui erau de altă părere.

      Taric nu-și făcea prea multe griji. Nu-i păsa de ordinele comandanților, iar idealurile patriotice ale celorlalți demacieni îl lăsau rece. Atitudinea lui a ajuns să-i înfurie pe toți cei din jur, de la familie la însuși regele Demaciei. Până și vechiul lui prieten, Garen, era gata să-i întoarcă spatele. Oamenii de rând îl considerau pe Taric un rebel fermecător, dar Garen știa că prietenul lui era în stare să devină unul din cei mai mari eroi ai Demaciei, iar nepăsarea lui Taric față de patrie și de propriul lui destin îl înfuria cu atât mai mult. În cele din urmă, nici chiar Garen n-a mai fost în stare să oprească inevitabilul, iar cariera militară a lui Taric s-a năruit. Cu fiecare nouă retrogradare, Taric a fost alungat tot mai departe de capitala Demaciei, până când i s-au dat în grijă câțiva recruți de rând care păzeau ruinele unei fortărețe neînsemnate de la graniță.

     După câteva săptămâni de îndurat ploaia și noroiul din sălbăticie, așa cum i se ordonase, Taric a devenit convins că nu era nicio amenințare prin preajmă. Într-o noapte, și-a lăsat recruții să doarmă și a pornit spre un templu din apropiere, a cărui arhitectură asimetrică îl fascina. Când zorii zilei au început să coloreze vechile arcade ale templului, Taric s-a îndurat în sfârșit să se întoarcă. În fortăreață îl aștepta însă o scenă de coșmar. Toți soldații săi fuseseră măcelăriți în somn, iar trupurile le fuseseră mutilate de ghearele oribilelor bestii venite din Vid. Pentru Taric, era un eșec monstruos – nu doar față de țară și de soldații lui uciși, ci mai ales față de el însuși, fiindcă dăduse greș în misiunea pe care și-o asumase, aceea de a apăra viața oriunde s-ar afla.

      Taric s-a întors în Demacia acoperit de rușine. Drept pedeapsă pentru că își abandonase postul și-a pierdut rangul militar, iar Garen l-a condamnat să îndure ''Coroana de piatră'' – o ascensiune ritualică până în vârful Muntelui Targon. ''Coroana de piatră'' era de fapt o condamnare la moarte; puțini erau cei care supraviețuiau urcușului pe necruțătorul munte. De obicei, soldații dezonorați profitau de sentința ''coroanei'' ca să înceapă o nouă viață departe de țara care îi exilase, însă Taric s-a hotărât să-și ispășească greșeala și a pornit spre piscul semeț al Muntelui Targon. Deși a fost cât pe ce să moară sau să-și piardă mințile de nenumărate ori, Taric a reușit să îndure rușinea și durerea, să scape de spectrele soldaților care muriseră din vina lui și să treacă cu bine de toate încercările pe care Targonul i le-a pus în față.

     Pe măsură ce se apropia de vârful muntelui, Taric a fost asaltat de un șir nesfârșit de viziuni care înfățișau realități contradictorii.Fiecare nouă iluzie era chiar mai groaznică decât cele dinainte. A văzut nenumărate destine curmate pentru că oamenii nu avuseseră pe nimeni care să îi apere în momentele de răscruce. Biblioteca de Alabastru s-a înălțat înaintea lui, mistuită de flăcări, iar Taric s-a avântat în infern ca să recupereze poeziile lui Tung. A urlat cuprins de o furie neputincioasă văzând cum ultimul cerb alb rămas în Valoran, încolțit de vânătorii Santinelelor Ghețurilor, se aruncă de pe o stâncă – apoi a plonjat și el în abis, încercând cu disperare să-l salveze. Ajuns în fața porților negre ale Noxusului, s-a prăbușit în genunchi, văzând că trupul mutilat al lui Garen atârna în lanțuri deasupra lor. Întreaga armată noxiană se afla între ei, dar Taric și-a ridicat scutul și a pornit fără nicio ezitare înainte, croindu-și drum prin mijlocul soldaților până la prietenul său. L-a dat jos din lanțuri, l-a ridicat pe umeri și a pornit înapoi spre Demacia, deși știa prea bine că va fi executat dacă se întoarce din exil.

      Mergând, Taric și-a ridicat privirea și a văzut că peisajul însângerat al Noxusului se topește în aer, transformându-se în cerul înstelat de deasupra Muntelui Targon. Încercările muntelui luaseră sfârșit. Eliberat de povara iluziilor, Taric și-a dat seama că ajunsese în vârf... și nu mai era singur. În fața lui se afla o ființă al cărei trup părea croit din cerul nopții. Arăta ca un om, dar chipul îi era făcut din stele. Surprins, Taric și-a dat seama că entitatea din fața lui îi părea cunoscută. Ființa i-a vorbit apoi cu o voce dintr-o mie de șoapte, răscolitoare ca viscolul înghețat de pe pantele celor mai înalți munți. Taric nu-i înțelegea graiul, dar sensul cuvintelor era limpede. Cel din fața lui își spunea ''Protectorul''.

       Impresionat de hotărârea de neclintit a lui Taric, Protectorul l-a ales drept avatar, i-a insuflat puterea lui supranaturală și i-a dezvăluit adevăruri pe care Taric le intuise dintotdeauna. Fără să-și dea seama, Taric se pregătise întreaga viață pentru noul său rol, iar fiecare decizie îl adusese mai aproape de vârful Muntelui Targon. Înainte să dispară, Protectorul a rostit un ultim avertisment: ca scut al Valoranului, Taric trebuia să înfrunte un val nesfârșit de nebunie și groază, un ocean înfometat de colți și gheare, gata să mistuie întreaga lume, o teroare cu mii de chipuri născută din inima Vidului.

        Animat de noul său scop și stăpânind acum o putere imensă, Taric a acceptat cu dragă inimă provocarea aparent imposibilă a Protectorului și și-a pus viața în slujba noii sale îndatoriri, devenind apărătorul lumii întregi.