[ Champion Story ] Aphelios

[IchiGod.]

Numele campionului: Aphelios

Poza:

Poveste:

Luna atârnă deasupra versanților Muntelui Targon. E sus, pe cer și totuși imposibil de aproape.

Născuți în timpul unei rare convergențe lunare, când luna fizică fusese eclipsată de reflexia sa de pe tărâmul spiritual, Aphelios și sora lui geamănă, Alune, au fost întâmpinați de lunarii de pe Targon drept copii ai destinului.

Oglindind evenimentul celest care le-a însoțit nașterea, cei doi au știut de la bun început că fuseseră, într-adevăr, însemnați de destin: Aphelios era puternic și rezistent precum piatra lunii, iar Alune era înzestrată cu puteri magice, asemenea reflexiei sale spirituale. Devotați și loiali, cei doi au crescut înconjurați de mistere, enigme și descoperiri, ajungând să îmbrățișeze întunericul nu doar grație credinței lor, ci și din convingerea că era singurul lucru care-i putea proteja.

Solarii care conduceau Targonul i-au numit eretici pe lunari și i-au exilat, până când aproape toată lumea a uitat de existența lor. Lunarii s-au retras la adăpostul umbrelor, trăindu-și viețile în temple și peșteri aflate departe de privirile solarilor.

Presiunea de a fi un discipol exemplar apăsa greu pe umerii lui Aphelios. S-a antrenat neîncetat cu arme mistice, făurite din piatra lunii, vărsându-și propriul sânge în încercările de a învăța cum să-l verse pe cel al dușmanilor, pentru a proteja credința lunarilor. În lipsa altor legături, fiind supus greutăților și vulnerabil, Aphelios s-a apropiat mult de sora sa.

În timp ce el era trimis în misiuni din ce în ce mai periculoase pentru a-i proteja pe lunari, Alune a studiat pentru a deveni un oracol, folosindu-și magia luminoasă pentru a descoperi căi și adevăruri ascunse sub razele lunii. După un timp, sarcinile care trebuiau îndeplinite au purtat-o departe de templul în care crescuse alături de fratele ei.

Fără Alune, credința lui Aphelios a slăbit.

Disperat să-și găsească menirea, Aphelios a pornit într-o călătorie ritualică spre întuneric, acolo unde se spunea că lunarii își descoperă calea și orbitele. A urmat lumina Lunii, care l-a condus la un lac, în care înfloreau nenumărate flori rare de noctum. Deși erau otrăvitoare, florile puteau fi transformate prin distilare într-un lichid care îi deschidea căile nopții.

Aphelios a băut esența florilor de noctum și a simțit o durere atât de puternică, încât l-a amorțit cu desăvârșire.

La scurt timp după, un templu antic numit Marus Omegnum a început să prindă contur din tărâmul spiritelor, pentru prima oară după nenumărate secole. Lunarii care se ascunseseră pe munte s-au adunat pentru a fi martori la această alternare a ciclurilor celeste, care reechilibra balanța puterii.

De fiecare dată când apărea, fortăreața accepta înăuntru o singură persoană cu puteri magice. Atunci a primit-o pe Alune, a cărei orbită a condus-o către templu. Deși de obicei nu cerea nimic pentru el, Aphelios a vrut să participe și el la eveniment.

Dar chiar în momentul în care fortăreața a pătruns prin vălul realității cu o explozie magică de lumină, o strălucire și mai puternică a aprins noaptea. Cumva, lunarii fuseseră descoperiți, chiar dacă ciclurile celeste se întorseseră în favoarea lor.

O armată de solari s-a năpustit împotriva lor, spulberând erezia cu foc și sabie; totul părea pierdut. Chiar și Aphelios a fost înfrânt, iar armele lui din piatra lunii au fost sfărâmate; cu buzele însângerate, s-a întins cu ultimele puteri după licoarea de noctum...

În timpul bătăliei, Alune a pătruns mai adânc în templu, iar când a ajuns în centru, potențialul ei complet a fost descătușat. Cu ajutorul florilor de noctum, Aphelios putea simți îmbrățișarea puterii lui Alune și îi putea auzi și vocea. Cu o șoaptă, Alune i-a învăluit mâinile în magie, înlocuindu-i armele sfărâmate.

La fel ca Luna de piatră și reflexia ei spirituală, puterea lui Aphelios și magia lui Alune s-au unit.

Solarii care-i atacaseră n-au mai văzut niciodată lumina soarelui.

Când puterile i s-au dezlănțuit, Alune a împins templul care-o adăpostea înapoi în tărâmul spiritelor, unde solarii n-aveau cum să-i facă rău. Acolo, înăuntru, cu puterile amplificate de templu, Alune își putea proiecta magia oriunde dorea, atât timp cât găsea un mediu, precum otrava care-i curgea lui Aphelios prin vene.

De abia atunci și-au înțeles cei doi destinul. Durerea lui Aphelios urma să-l transforme într-un receptacul pentru puterea Lunii, iar Alune avea să trăiască singură în fortăreața ei, călăuzindu-și fratele și văzând cu ochii lui.

Împreună, cei doi urmau să fie arma de care aveau nevoie lunarii, uniți întru durere și sacrificiu. Doar separați puteau fi împreună – sufletele lor despărțite de vălul realității, atât de departe și totuși atât de aproape, mistuindu-se în ceva mai presus de înțelegerea lor.

Pentru a-i proteja pe supraviețuitorii atacului, care se retrăseseră înapoi în umbra muntelui, antrenamentul lui Aphelios ca asasin a fost îmbunătățit cu magia lui Alune; acum are un arsenal de arme mistice, perfecționate de Alune de-a lungul nenumăratelor misiuni pe care le-au îndeplinit împreună.

Acum că echilibrul puterii se schimbă în Targon, iar solarii știu că lunarii continuă să reziste, credința lor are nevoie mai mult ca niciodată de Aphelios și Alune.