PlayZeeK. # GFX

Belele

idee buna

19593

Sursa Lui Jason îi plăcea să se răzvrătească împotriva asteptarilor oamenilor din jurul lui. Acest fapt il motiva să învingă autoritatea și să câștige. El a vrut totuși să o ducă la un nou nivel și singurul mod în care putea face asta era să contracareze cea mai mare regulă a orașului. Nu vizitați malul lacului noaptea. Jason nu știa de ce nu trebuia să meargă pe malul lacului. Și-a imaginat că era o superstiție ridicolă care nu era susținută de niciun motiv legitim. Nu s-a vorbit despre asta și nu încercaseră să rezolve problema care îi împiedica să mearga acolo. Jason a hotărât că în seara asta va merge pe lac și va afla de ce orasul a fost nevoit sa creeze regula asta atat de specifica. Întorcându-se la casa lui, a urcat direct în camera. Părinții lui erau ignoranți și lui nu-i păsa prea mult de ei. A făcut-o cu mult timp în urmă, dar cei doi erau prea pierduti. Intrarea lui în casă, fără un salut de la niciunul dintre părinți, a fost o dovadă suficientă. Cu toate acestea, Jason trecuse de mult peste grija asta. Oricum îl trageau inapoi; el nu ar cum sa fie controlat de autoritate. Când părinții lui s-au culcat în cele din urmă, era vremea să plece. S-a îmbrăcat cu o jachetă neagră și pantaloni de culoare închisă, ca să fie cât mai discret. Cu el, a adus o lanternă și un cuțit; doar în cazul în care ar fi ceva acolo de care merită să-ți faci griji. Furișându-se afară cât mai liniștit posibil, a luat traseul prin pădure care ducea la malul lacului. Era o ceață, dar nu era suficient de deasă pentru a fi un factor de descurajare. După zece minute de mers pe jos, Jason ajunse pe malul lacului. S-a oprit o clipă și s-a bucurat de gloria lui, încă o dată, depășindu-i pe cei care se numeau superiorii lui. În acest moment, el era superiorul lor și nu putea fi bătut. Acesta era cel mai bun lucru pe care putea sa-l faca in seara asta și voia să se bucure de el cât putea de mult. Citeste si: Nu mi s-a parut Simțindu-se nemuritor, s-a apropiat de lac și a privit în apă. Nu putea vedea prea multe când era noapte, așa că și-a scos lanterna și a indreptat-o spre suprafața apei. Era întunecat și nu prea avea ce sa vada, dar a ținut lumina aprinsă oricum. Nu voia să rateze nimic care ar putea trezi interes. Chiar înainte să plece, s-a mai uitat o data la suprafața apei dar de data asta a văzut o pălărie neagră de paie plutind spre el. I s-a părut ciudat, având în vedere că apa îi părea nemișcată, dar întunericul ar putea ascunde un curent ușor. A așteptat ca pălăria să se loveasca de țărm și a ridicăt-o. La baza era puțin noroiosa și umeda, dar asta era de așteptat. A inspectat-o mai de aproape cu lanterna și a văzut că în ea erau câteva găuri de mărimea unui deget. Din moment ce era din paie, nu i-a dat atenție. Își puse pălăria și se întoarse să plece. Când începea să se întoarcă, o stropire bruscă din spatele lui l-a făcut să se întoarcă. A crezut că a văzut o formă neagră ieșind din apă, dar pălăria proaspăt dobândită i-a căzut și i-a blocat vederea. Împingând-o la loc, s-a trezit față în față cu o creatură grotească. Frica l-a încremenit și și-a scăpat lanterna. Pielea creaturii era cenușie și avea dinți ascuțiți împrăștiați la întâmplare în gură. Înmuiata in apa lacului, cu părul lung și negru care mirosea insuportabil de îngrozitor. Brațele ei erau musculare, iar degetele erau lipite intre ele ca ale unei creaturi marine. Totuși, fața ei a fost ceea ce l-a îngrozit cel mai mult pe Jason. Ochii îi erau negri pur, nasul înfundat aproape complet și avea tăieturi ca niste branhii care mergeau în direcție diagonală de la tâmpla stângă la obrazul drept. Citeste si: SCP-008 Jason s-a gândit că ar putea muri. Nu a văzut niciodată așa ceva în toată existența lui. Totusi intr-o secunda si-a zis ca refuză să moară astfel, asa ca întinse mâna după cuțit. Creatura a reacționat mai repede decât credea că este posibil. Prinzând încheietura mâinii lui Jason cu una din mâinile ei lipicioase, si zâmbind. L-a strâns puternic, rupându-i încheietura. Jason acum striga în agonie în timp ce lacrimile îi curgeau pe față. Gura creaturii s-a contorsionat în cel mai rău rânjet pe care îl văzuse vreodată. Și-a folosit unghiile pentru a tăia o tăietură pe fața lui Jason, exact așa cum avea creatura. Jason a căzut acum la pământ, cu dureri agonizante. „Te vei supune în întregime, nu vei ști decât sa asculti de acum incolo. Tu, și apoi oamenii tăi”, a spus aproape şuierat. Mai multe dintre aceleași creaturi au început să iasă din apă, toate purtând acele pălării de paie negre blestemate. L-au înconjurat, plutind și emanând răutate. Panica i-a trecut prin minte când și-a dat seama că ultimul lucru pe care l-ar face în viața lui era să se supună acestor creaturi. Era neputincios. Oricine ar fi neputincios intr-o situatie ca asta. Sentimentul de eșec a fost ultimul lucru pe care l-a știut si simtit, înainte ca ele sa vina deasupra lui. Poveste adaptata dupa “Lakeside Demon“, scrisa de CarteBlanche, dupa licenta CC-BY-SA.

Sursa În 1984, o bătrână văduvă locuia singură într-o casă cu două etaje. Era complet imobilă și legată de scaunul cu rotile. Încă de la moartea misterioasă a soțului ei, a avut nevoie de ajutorul unui îngrijitor care o vizita zilnic pentru a o ajuta în sarcinile de zi cu zi. Ceea ce facea sa fie atât de dificil a fost faptul că cele două etaje ale casei erau conectate doar printr-o scară veche și decrepită. Când bătrâna avea nevoie să se deplaseze între cele două etaje, îngrijitorul trebuia să-i ducă trupul firav ca un bebeluș în sus și în jos pe scări. Într-o zi, poliția a primit un apel de la văduvă. A avut loc o crimă. Întrucât unitățile de poliție erau rare la momentul respectiv, iar criminalul a fugit deja de la fața locului, doar un detectiv a fost trimis să efectueze raportul inițial de la locul crimei. A ajuns să vadă corpul îngrijitorul întins pe podea, cu corzile vocale rupte, lăsând o baltă de sânge in parterul casei. Bătrâna stătea în vârful scării în scaunul ei cu rotile privindu-l, nemișcat și tăcut, părând șocată. El a exclus-o imediat ca suspectă din cauza incapacității ei de a se mișca în sus și în jos pe scări și pentru că nu avea cum sa coboare în momentul crimei. Era asemănător cu moartea soțului ei, care se sufocase în somn pe canapeaua de jos, dar asta cu mulți ani în urmă. Detectivul și-a pus mănușile, a făcut fotografii, a tamponat pentru probe și a acoperit cadavrul până când medicul legist a sosit mai târziu; toate ce tine de rutina de politist. El a căutat parterul in căutarea unor indicii, apoi a întrebat-o pe bătrână dacă ar putea sa urce la etaj. Ea a insistat că a fost sus tot timpul și nimeni în afară de ea nu fusese acolo sus în acea zi. Indiferent de asta, detectivul a urcat scara la care batrana s-a îndepărtat încet și ezitant. Citeste si: Păpușa Blestemată: O Poveste de Groază Adevărată Dincolo de scări, era un coridor îngust cu trei uși închise de-a lungul lui. A verificat în spatele fiecăreia dintre uși. Dormitorul gol, nimic. Baia, nimic. Deveni neliniştit în timp ce se îndrepta încet spre ultimul dormitor unde dormea bătrâna doamnă. A deschis-o și totul părea normal: un pat, un dulap și o noptieră cu lampă. El a verificat îngrozit fiecare perete al camerei, pentru că nu ceea ce a descoperit l-a speriat, ci exact ce nu a descoperit a fost ceea ce l-a făcut să se oprească în loc și să întindă încet mana să-și ia pistolul dîn toc. Era un detaliu atât de minor încât l-au trecut cu vederea la ultima anchetă a morții soțului. Nu era niciun telefon la etaj. A auzit deodată un zgomot. Și-a scos arma și a ieșit în grabă din cameră, doar pentru a găsi un scaun cu rotile gol în vârful scărilor.

19556

spor

19521

particip

Sursa Procesele vrăjitoarelor din Salem: Un capitol întunecat din istoria Americii În anii 1690, o serie de evenimente terifiante au zguduit micul oraș Salem din Massachusetts Bay Colony. Totul a început cu acuzații de vrăjitorie împotriva a trei tinere, acuzații care s-au transformat rapid într-o isterie colectivă ce a cuprins întreaga colonie. Peste 200 de oameni au fost acuzați, iar 20 au fost condamnați la moarte și spânzurați. Povestea lui Matthew: O călătorie în inima terorii M-am trezit în bucătăria întunecată, repetându-mi rutina obișnuită de dimineață. Am făcut cafea, am turnat-o în ceașcă, am pregătit cereale, am mâncat și apoi m-am jucat cu toasterul până am obținut temperatura perfectă. Painea trebuia să fie aurie și crocantă, exact ca la carte. Până la urmă, eram un perfecționist. Așezat la masa singură din bucătărie, am început să am amintiri de tip flashback de seara precedentă. Femeia cu ochii sticloși, care mă privea fix, aproape furioasă. Parcă o recunoșteam. Era ceva legat de ochii aceia cenușii, fără viață, pe care îi mai văzusem undeva. Oare fusese o pacientă de-a mea? Am pus bolul în chiuvetă și mi-am verificat ceasul. Arăta 06:15, deci eram devreme. M-am îmbrăcat cu calm și am ieșit spre mașină. Așezându-mă pe scaunul șoferului, am observat că ceasul de pe bord arăta deja 06:50. “Cum dracu’?” am murmurat. Mi-am verificat ceasul de mână și acesta indica aceeași oră. Era fizic imposibil, dar nu am pus la îndoială informația. Am accelerat pe stradă, oprindu-mă la spitalul unde lucram. Intrând pe ușă, am simțit că ceva nu e în regulă. Lumina era slabă, iar unele becuri pâlpâiau. Parcă se luptau să rămână aprinse, ca o luptă pentru viață. O adiere rece venea dinspre interior, aș fi putut jura că o ceață vagă plutea deasupra podelei. Agitația obișnuită din spital lipsea, nu era niciun suflet de găsit. Citeste si: Orice ca sotia mea sa fie fericita Ezitant, am mers agale pe hol, verificând fiecare cameră. Dar nu am găsit niciun pacient în paturi. Eram pe cale să plec când am auzit o șoaptă slabă în urechea stângă. “Matthew…” vocea suna bătrână și obosită, dar și inocentă în același timp. “Nu eram vinovată.” Am ridicat privirea confuz, dar înainte să pot reacționa, am simțit o pereche de mâini pe spate. Au început să mă împingă pe hol, ghidându-mă brutal spre ușile de la capăt. “Ce vreți?!” am strigat, încercând să rezist la mâinile care apăsau ferm pe mine. “Răzbunare!” am auzit un țipăt înfiorător și mi-am acoperit urechile. Am încercat cu toată ființa mea să scot acel țipăt îngrozitor din cap. Până la urmă, a încetat, lăsându-mă într-o liniște stranie. Mi-am deschis încet ochii, dar nu m-am mai aflat nicăieri în spital. Eram într-un sat mic, dar nu purtam uniforma mea obișnuită de spital. În schimb, eram îmbrăcat într-o jachetă incomodă și pantaloni eleganți care mă zgâriau la fiecare mișcare. O mulțime de oameni stăteau în centru, iar eu m-am apropiat curios. Toți s-au întors să se uite la mine. Nu erau oameni normali. În loc de ochi, aveau găuri mari, negre. Mă priveau intens în timp ce intram în mijlocul lor strâns. “Domnul Hopkins!” a strigat un bărbat corpolent, stând pe o spânzurătoare mare, “Ați sosit. Haideți să terminăm cu asta, nu-i așa?” Și-a întins mâna, iar eu am strâns-o. Am fost tras pe platformă și am stat în fața grupului mare de cetățeni, confuz. Când am privit spre dreapta, la victima spânzurătoarei, am văzut femeia. Cu ochii ei sticloși și aceeași privire furioasă pe care o avusese cu o seară înainte. Citeste si: Nu trebuia sa ma uit ... “Molly Clark,” a început bărbatul, vorbind cu o voce puternică. “Optsprezece ani. Acuzată de utilizarea repetată a vrăjitoriei pentru a-și susține activitățile păcătoase.” Mulțimea a început să huiduie, dar Molly și-a plecat doar capul în tăcere. “Aveți ultimele cuvinte înainte să vă aducem la justiție?” Ea s-a uitat direct la mine și a murmurat cuvintele “vituperație”. Am văzut platforma din lemn căzând de sub ea și am auzit trosnetul îngrozitor al gâtului ei. În timp ce ii vedeam corpul fără viață atârnând acolo, am simțit că ar trebui să fiu tras la răspundere. Un val de vinovăție mi-a copleșit spiritul și a rămas acolo. Mi-am închis ochii, apoi, într-o clipă, m-am trezit din nou în bucătăria mea. Dar de data aceasta, am găsit un laț perfect nodat atârnând de tavan și un scaun așezat sub el. Fără să mă gândesc, m-am urcat pe scaun și mi-am pus lațul în jurul gâtului. “Vituperație,” am repetat. Pe fereastră o puteam vedea pe ea. Gâtul îi era răsucit și avea aceiași ochi negri pe care îi văzusem mai devreme. A dat din cap, apoi, cu o lovitură a piciorului meu, am căzut brusc și am auzit trosnetul înfiorător al gâtului meu. Blestemul s-a sfarsit cu mine. Procesele vrăjitoarelor din Salem rămân o pată neagră pe istoria Americii. Ele ne servesc ca o reamintire a pericolelor intoleranței, a isteriei de masă și a puterii distructive a acuzațiilor false. Povestea lui Matthew se termină tragic, dar ne oferă o speranță pentru viitor. Prin înțelegerea greșelilor din trecut, ne putem educa și lupta împotriva prejudecăților și a discriminării în toate formele lor.

Sursa Norii grei se adunau deasupra orașului vechi, prevestind o furtună ce arunca umbre de neliniște pe străzile pietruite. O adiere rece de vânt șerpuia printre clădirile înalte, purtând în aer ecoul unor șoapte parcă venite din alte lumi. Pe o străduță aproape uitată, Casa cu Lei stătea impasibilă, martoră tăcută a poveștilor și a secretelor ce i se atribuiau de-a lungul timpului. Andrei își trase mai bine gluga hanoracului, simțind cum o anticipație electrizantă îi străbate tot corpul. Student pasionat de istorie și fascinat de misterele trecutului, Casa cu Lei devenise obsesia sa de câteva luni. Legenda blestemului regelui Carol, despre care se spunea că îi bântuia spiritul neliniștit, îi stârnea o curiozitate de nestăvilit. “Ești sigură că vrei să facem asta?” o întrebă el pe Ioana, prietena lui. Vocea îi tremura ușor, trădând o urmă de incertitudine care se ascundea sub masca entuziasmului. Ioana zâmbi, iar ochii ei căprui căpătară o strălucire jucăușă. “Așteaptă, marele vânător de fantome are emoții?” îl tachină ea, un strop de ironie în voce. “Serios acum, Andrei, sunt doar povești. Nu cred în superstiții.” “Știu, știu,” mormăi el, “dar n-are cum să fie doar fum fără foc. Sunt sigur că e ceva adevărat la baza legendei ăsteia.” Ioana își dădu ochii peste cap, mimând exasperarea. Era sceptică din fire, dar era și ea, în felul ei, intrigată de reputația Casei cu Lei. Mai ales că Andrei avusese grijă să o bombardeze cu povești despre ea în ultima vreme. “Hai, fie cum zici tu, domnule Sherlock,” zise ea. “Dar să știi că eu vin doar ca să nu faci prostii singur.” Casa cu Lei se înălța în fața lor, o siluetă întunecată ce contrasta puternic cu clădirile înghesuite de pe stradă. Fațada, bogat ornamentată, era populată de figuri de lei cioplite în piatră, cu ochi ce păreau să urmărească orice mișcare. O poartă masivă de fier forjat, ruginită și înlănțuită, interzicea accesul pe proprietate. Bătrânul Neculai, vecinul lor de peste drum care își petrecea majoritatea timpului uitându-se pe fereastră, tocmai își făcuse apariția în pragul ușii. Părul cărunt și barba nerasă accentuau aerul de înțelept singuratic pe care îl emana. “Ia zi, iar vă pregătiți să tulburați liniștea regelui?” îi întâmpină el mormăind. Andrei și Ioana tresăriră, surprinși. Nu observaseră când apăruse bătrânul. “Bună seara, domnule Neculai,” spuse Andrei stânjenit. “Nu vrem să deranjăm, dar…” “Dar o să faceți exact asta,” îi reteză bătrânul cu voce groasă. “Știți bine blestemul. Cu Regele Carol nu e de glumit.” “E doar o legendă, domnule Neculai,” încercă Ioana să intervină. “Legendele, domnișoară, sunt povești adevărate scornite ca să nu fie luate în serios. Țiganca l-a blestemat pe rege pentru inima ușoară. A jurat că-l va ține prizonier pe veci în casa păcatului lor,” spuse bătrânul, fiecare cuvânt atârnând greu în aerul serii. Andrei își drese glasul. “Eu cred că nu a vrut, de fapt, să fie un blestem adevărat. Probabil a vorbit la mânie.” Bătrânul Neculai râse batjocoritor. “Blestemul e cât se poate de real, flăcăule. Și nu e unul pe care ai vrea să-l înfrunți.” Ioana îl privea pe Andrei cu un amestec de amuzament și îngrijorare. Bătrânul Neculai își avea faima lui în cartier, cu poveștile lui sumbre și cu avertismentele lui misterioase. Dar felul în care acesta vorbea acum despre blestemul Casei cu Lei, de parcă ar fi fost părtaș la secretul țigăncii, îi strecura în inimă un strop de îndoială. Andrei părea, însă, de neclintit. “Cu tot respectul, domnule Neculai, noi mergem până la urmă. Dar vă mulțumim pentru… interes.” Se răsuci spre Casa cu Lei, iar Ioana, cu o privire resemnată către bătrânul Neculai, îl urmă. Trecură prin fața porții, ochii alunecându-le peste încuietoarea uriașă și veche. Andrei scoase din buzunar un set de șperacle, un zâmbet de satisfacție înflorindu-i în colțul gurii. Câteva mișcări dibace, un clic aproape nesesizabil, și poarta cedă, scârțâind prelung. O clipă ezitară amândoi în prag, apoi pășiră pe aleea pietruită ce șerpuia spre casă. Andrei aprinsese lanterna telefonului, luminând doar câțiva metri din fața lor. Ceața devenise tot mai deasă, iar vântul părea să-și fi amplificat foșnetul, transformându-se într-un bocet sinistru. “Sigur nu vrei să ne întoarcem?” șopti Ioana. “Atmosfera asta nu prevestește nimic bun.” “Hai, puțin curaj,” o îndemnă Andrei zâmbind nervos. “Suntem aproape.” Casa cu Lei se înălța mai impozantă cu cât se apropiau. Ferestrele erau întunecate, lipsite de orice semn de viață. Doar ornamentele bogate de pe fațadă, luminate fantomatic de fasciculul lanternei, trădau opulența de mult apusă a locului. O ușă masivă de lemn, înnegrită de vreme, le bloca drumul. Citeste si: The Scarecrow “E deschisă,” constată Ioana cu o voce ce încerca să-și mascheze tremurul. Andrei împinse ușa cu umărul, iar aceasta se dădu la o parte cu un protest jalnic al balamalelor. Pragul fu trecut, iar Andrei și Ioana se aflau acum în interiorul Casei cu Lei. Un hol lung și întunecos se deschidea în fața lor. Podeaua de lemn gemea sub pașii lor, ca și cum greutatea intrusilor îi trezea clădirea din somnul ei îndelungat. Andrei mătură încăperea cu lanterna telefonului. Era dominată de un aer de eleganță dezolantă. Mobila veche, pe cât de impunătoare, pe atât de erodată de vreme, zăcea sub straturi groase de praf. Pe pereți, portrete în ulei, ale căror personaje păreau să îi fixeze pe cei doi tineri cu priviri acuzatoare, se întrezăreau în lumina slabă. “Regele Carol,” șopti Andrei, emoția plicindu-i-se în glas. Îndreptă lumina lanternei spre unul dintre portrete, dezvăluind un bărbat chipeș, cu mustață și cu o privire autoritară. “Țiganca avea dreptate. Era un om foarte arătos.” “Poate nu voia să fie decât o constatare,” remarcă Ioana, ” nu neapărat un motiv de ceartă.” Trecând dintr-o cameră în alta, descoperiră o Casă cu Lei care părea înghețată în timp. Tacâmuri de argint zăceau uitate pe o masă prăfuită din sufragerie, alături de porțelanuri delicate; în bibliotecă, cărți învelite în piele stăteau înghesuite pe rafturi, iar un glob pământesc, a cărui geografie era depășită de vreme, zăcea răsturnat pe podea. Andrei se opri în dreptul unui birou masiv, sculptat cu motive complexe. O cutie elegantă din lemn atrăgea atenția, iar încuietoarea ei delicată părea să invite la explorare. Mâinile îi tremurau de nerăbdare în timp ce scotea din rucsac un instrument fin pe care îl utilizase pentru a deschide poarta. Un clic aproape insesizabil, și capacul cutiei se ridică. Înăuntru se afla un medalion aurit, de care atârna o fotografie mică, în alb și negru. “Țiganca…” murmură el uimit, întinzându-se să prindă medalionul. Fotografia portretiza o femeie incredibil de frumoasă. Părul negru ca pana corbului îi încadra fața ca o aureolă, ochii îi străluceau ca niște stele întunecate, iar buzele pline erau curbate într-un zâmbet misterios. “Asta ar trebui să stea într-un muzeu,” spuse Ioana cu admirație sinceră. “E atât de frumoasă…” Tocmai când voia să atingă delicat medalionul, o scândură a podelei trosni violent sub picioarele ei. Se trase înapoi cu un țipăt, iar Andrei se întoarse brusc, cu lanterna aruncată către sursa zgomotului. Nimic. Doar întunericul gros și fantomele propriilor lor respirații sacadate. “E… e în regulă,” bâigui Ioana, cu o tentă stridentă în voce. “Cred că e doar casa… veche.” Andrei o privi îngrijorat. Ioana era palidă, iar ochii ei erau măriți de spaimă. “Eu zic să ne luăm ce am găsit și să ieșim,” propuse el. Cu medalionul în mână, ieșiră precipitat din birou, coborând la pas grăbit scările largi ce conduceau spre parter. Însă, când ajunseră la baza lor, o siluetă întunecată le blocă drumul către ușa principală. O figură înaltă, zveltă, înveșmântată într-o mantie neagră, a cărei glugă adâncă îi învăluia chipul în tenebre. Era nemișcată, asemenea unei statui a întunericului însuși. Inima lui Andrei bubuia în piept, teroarea inundându-i întregul corp. “Cine… cine ești?” reuși el să pronunțe. Nu veni niciun răspuns. Doar tăcere și un sentiment insuportabil de apăsare. Ioana se lipise de el, corpul ei tremurând incontrolabil. Andrei își aminti cuvintele bătrânului Neculai – Cu Regele Carol nu e de glumit. Într-un gest disperat, își îndreptă lanterna spre fața ascunsă în glugă. Însă nu distinse niciun chip, ci doar o ceață densă ce pulsa și se învolbura, ca și cum o furtună era captivă înăuntrul acesteia. Un suspin prelung străbătu aerul rece, urmat de un râs sinistru ce părea să vină din toate direcțiile simultan. “Plecați!” răsună o voce spectrală, șuierătoare, de niciunde și de peste tot. Țipătul Ioanei umplu încăperea, apoi întuneric. Lanterna se stinsese, cufundându-i într-un întuneric absolut. Andrei apucă mâna fetei – rece și umedă de spaimă – și, ghidându-se după amintirea drumului, se năpustiră orbește pe holul lung. Zgomote bizare îi urmăreau – scârțâituri, șoapte neinteligibile, scormonituri. Se poticniră de o masă, răsturnând-o cu zgomot. Ioana scoase un scâncet de durere când își lovi piciorul, dar Andrei o împinse nerăbdător înainte. Citeste si: Labirintul Vietii “Găsește ușa!” îi strigă. Se întoarse, ridicând brațele într-un gest de apărare, însă întunericul era atât de profund că nu putea distinge nimic. Un contact rece l-a atins pe umăr. Andrei scoase un geamăt sufocat. În spatele lui, un aer rece sufla ca o adiere înghețată, iar râsul acela sinistru se auzea atât de aproape, încât părea să-i gâdile ceafa. “Ajutor!” urlă Ioana. Vocea ei venea dinspre ușa salvatoare. Cu o ultimă sforțare, Andrei se propti înainte, mâinile explorând febril întunericul, până simți lemnul aspru al ușii. Împinse cu putere, rostogolindu-se împreună cu Ioana afară, în noaptea ce părea acum, în comparație, mult mai luminoasă. Trânti ușa în urma lui, însă nu îndrăznea să se uite înapoi. Alături de Ioana, alergă pe alee, apoi prin poarta scârțâitoare, lăsând-o neîncuiată. Nu se opriră decât la mică distanță, prăbușindu-se gâfâind pe trotuar, sub pâlpâitul unui felinar de stradă. “Ai… medalionul?” reuși să îngaime Ioana. Andrei scoase cutia din buzunar, deschizând-o. Medalionul era acolo, țiganca frumoasă zâmbind misterios în fotografia ei alb-negru. “Să-l aruncăm,” spuse Ioana hotărâtă. “Să-l facem să dispară.” “Nu pot,” protestă Andrei, surprins de hotărârea din propria voce. “E… e important. E o parte din istorie.” Respira adânc, încercând să-și calmeze bătăile galopante ale inimii. Bătrânul Neculai apăru în pragul ușii sale, privindu-i tăcut. “Deci ați simțit blestemul regelui,” spuse el morocănos. “N-am vrut să deranjăm, domnule Neculai,” se scuză Andrei gâtuit. “Dar trebuia să aflu.” “Unii oameni de nimic nu învață,” mormăi bătrânul, întorcându-se în casă. Andrei și Ioana schimbară o privire, apoi se ridicară. Porniră împreună spre casă, Ioana sprijinindu-se de el la fiecare pas. Amândoi purtau tăcerea nopții ca pe o povară; amintirea râsului fantomatic, atingerea înghețată și întunericul insuportabil al Casei cu Lei îi însoțeau. Dar pe sub povara fricii, a incertitudinii, Andrei simțea un fior nou, fiorul unui mister care păstra încă nenumărate secrete. Iar el era decis să le descopere, poveste cu poveste, legendă după legendă, până Casa cu Lei și regele său neliniștit își vor găsi pacea. Zilele care au urmat au fost un vârtej de confuzie şi vise neliniştite. Imaginile fantomei înveșmântate în negru, ochii întunecaţi ai țigăncii şi senzaţia de panică trăită în Casa cu Lei îl urmăreau pe Andrei. Însă, în acelaşi timp, o obsesie crescândă îl împingea înapoi. Rezolvarea misterului devenise singura lui preocupare. Speriaţi dar intrigaţi, Andrei şi Ioana au decis să caute mai multe detalii despre istoria Casei cu Lei. S-au afundat în biblioteci, răsfoind cărţi prăfuite şi arhive vechi, încercând să găsească orice urmă a regelui Carol şi a presupusei sale amante ţigănce. Au descoperit că, într-adevăr, regele fusese un om pasional, cunoscut pentru escapadele romantice care scandalizau deseori societatea. Dar niciun indiciu despre o legătură cu o femeie de etnie romă nu a fost găsit. “E inutil!” exclamă Ioana frustrată, trântind pe masă o carte groasă cu coperte îngălbenite. “Poate că legenda a fost pur şi simplu inventată.” Dar Andrei nu era gata să renunţe. “Trebuie să existe o explicaţie,” mormăi el, adâncindu-se în studiu. “Poveştile nu se nasc din nimic.” Următoarea lor destinaţie a fost Muzeul de Istorie, unde Andrei spera să găsească mai multe informaţii despre regele Carol. Un custode bătrân şi jovial i-a întâmpinat cu un zâmbet. După ce i-au explicat motivul vizitei, acesta şi-a îngustat ochii, părând intrigat. “Casa cu Lei… ah, da, o bijuterie arhitecturală. Dar şi un magnet de poveşti ciudate.” A făcut o pauză, privindu-i pe amândoi cu atenţie. “Sunteţi siguri că vreţi să scormoniţi în bârfele alea vechi?” Andrei încuviinţă hotărât, iar custodele îi conduse într-o încăpere slab luminată, ticsită cu cufere şi lăzi din lemn. Printre ele, cu greu, au găsit un cufăr mare pe care scria “Carol I”. Bătrânul a scos din buzunar o pereche de mănuşi albe, apoi a descuiat cu un gest ceremonios cufărul. Înăuntru găsiră o colecţie bogată de obiecte: scrisori personale, ziare îngălbenite, un jurnal mic, iar într-un colţ zăcea ascuns un portret mic, pictat în ulei. Nu reprezenta o ţigancă, ci o femeie tânără, blondă, cu ochii albaştri ce zâmbeau jucăuş privitorului. “Aceasta a fost Margareta L.,” explică custodele. “Se zvoneşte că ar fi fost marea dragoste secretă a regelui, dar au fost nevoiţi să se despartă. Se spune că, de inimă rea, Margareta l-a blestemat pe rege. Zvonul s-a răspândit… iar oamenii tind să completeze golurile din poveşti cu imaginaţie.” Citeste si: 11 cazuri celebre care au rămas nerezolvate Discuţia cu custodele a pus lucrurile într-o lumină nouă. Le-a dat un motiv plauzibil pentru blestem, dar nu dovedea că ar exista legătura lui cu Casa cu Lei. Andrei a plecat din muzeu mai confuz ca niciodată. Hotărât să meargă până la capăt, s-a întors singur la Casa cu Lei în următoarea noapte. De data asta nu mai simţea frică, ci o determinare ce friza încăpăţânarea. Bătrânul Neculai a apărut din nou la fereastra lui, clătinând din cap când l-a văzut pe Andrei. “Nebunule,” a bolborosit el, apoi s-a retras în casă. Casa cu Lei se înălţa tăcută, scăldată în lumina rece a lunii. Andrei avea impresia că, pe măsură ce înainta spre casă, aceasta se transforma, capătând proporții imense, o umbră uriașă gata să-l înghită. Însă nu putea da înapoi. Intră cu o ezitare minimă, lăsând ușa deschisă de data asta. Holul rece i se părea familiar, aproape prietenos. Își îndreptă lanterna spre biroul unde găsise medalionul. Un fior rece îi trecu pe șira spinării. Inainte sa intre in casa el si-a pus medalionul la gat pentru protectie, dar acum nu mai era acolo, doar lantul gol si pustiu. “Unde e?” șopti el, cu un sentiment de panică crescândă. Deodată, o adiere rece îl făcu să tresară. O umbră se contura în fața lui, ca o ceață densă ce se transforma treptat în forma unui om. “Pleacă!” șuieră fantoma, iar vocea ei părea să vină din toate părțile. “Nu,” spuse Andrei cu o voce mai fermă decât se simțea. “Nu până nu aflu ce s-a întâmplat cu medalionul.” Silueta fantomei se năpusti spre el, mâinile scheletice întinse ca niște gheare gata să-l apuce. Andrei se feri instinctiv, iar în același timp simți o arsură la gât. Medalionului era din nou acolo, fierbinte ca un foc. Fantoma se opri brusc, un urlet sfâșietor ieșindu-i din gură. Se retrase, conturul ei devenind tot mai transparent, până când dispăru complet. Andrei rămase singur în holul întunecat, gâfâind. Medalionul era rece acum, atârnând liniștit la gâtul lui. Se simțea epuizat, dar și ușurat. Blestemul fusese rupt. A doua zi dimineață s-a dus la bătrânul Neculai, zâmbind larg. A povestit totul, iar bătrânul l-a ascultat cu ochi mijiți, apoi a mormăit ceva ce a sunat aproape admirativ. Casa cu Lei n-a mai fost bântuită niciodată. Iar Andrei și Ioana, după ce și-au revenit din sperietura vieții lor, au dezlegat împreună misterul blestemului. Un sentiment de ușurare îl cuprindea, dar și o curiozitate arzătoare. Ce se întâmplase cu fantoma? Cum fusese rupt blestemul? Nu avea răspunsuri, dar știa că nu va mai fi niciodată la fel. Experiența din Casa cu Lei îl marcase pentru totdeauna. Câteva zile mai târziu, Andrei și Ioana se aflau în camera lui Andrei, privind tăcuți la medalionul așezat pe masă. “Ce crezi că se va întâmpla cu el?” întrebă Ioana cu o voce mică. Andrei clătină din cap. “Nu știu. Poate ar trebui să-l ducem la un muzeu, sau la un preot.” Se ridică și luă medalionul în mână. Greutatea lui rece îl făcu să se simtă inconfortabil. Deodată, medalionul vibră ușor, emanând o lumină slabă. “Ce e asta?” șopti Ioana, cu ochii mariți de spaimă. Lumina se intensifica, devenind orbitoare. Andrei simți o senzație de amețeală, ca și cum ar fi fost tras într-un vârtej. Când lumina se stinse, se aflau într-o altă lume. O pădure întunecată și deasă îi înconjura, cu copaci uriași ce își întindeau ramurile ca niște gheare spre cer. Un aer rece și umed le pătrundea în oase, făcându-i să tremure. “Unde suntem?” șopti Ioana, cu vocea stinsă de frică. Andrei era nedumerit. Dar știa că nu era o lume bună. Din adâncurile pădurii se auzi un urlet înfiorător, făcând păsările să zboare speriate din copaci. Andrei și Ioana se priviră, cu ochii plini de groază. Blestemul fusese rupt, dar coșmarul abia începuse.

19511

19484

Pro o idee buna

19440

Sursa CSA Steaua a rezolvat problema cu neplata arbitrilor de la meciul cu Focșani. A fost doar o problemă cu trimiterea facturilor, rezolvată rapid, dar, inițial, Comisiile FRF au anunțat oficial că CSA Steaua a fost amendată cu 1.400 de lei și că meciul cu Csikszereda, care, în cele din urmă, s-a jucat, nu va fi programat. La două jocuri neprogramate, o echipă este retrogradată automat. FRF a anulat amenda dată Stelei După ce a fost făcută dovada plăților, FRF a revenit și, în ședința Comisiei de Disciplină a anulat amenda de 1.400 de lei dată în primă instanță. ”Admite cererea de revizuire. Anulează penalitatea sportivă de 1400 lei aplicată la termenul din 23.09.2024”, se arată în hotărârea Comisiei de Disciplină din cadrul FRF. CSA Steaua a transmis de la bun început că a plătit la timp arbitrii, doar că observatorul și unul dintre arbitri nu au trimis în timp util facturile. CSA Steaua, pe loc de play-off CSA Steaua a jucat meciul cu Csikszereda și a obținut un punct. Tot egal a fost și etapa următoare, ultima disputată, la Slatina. Echipa lui Daniel Oprița, care nu are drept de promovare, a ajuns la 17 puncte acumulate în 9 runde și este pe locul patru în clasamentul Ligii 2.

19429