[Stiri Lume] De ce nimeni nu poate prezice strategia Trump 2.0 privind Ucraina

[Edwward.]

Sursa: libertatea

Publicațiile americane de politică externă au alocat, în decursul acestui an electoral, spații considerabile privind posibilele direcții de politică externă și de securitate pe care le-ar putea implementa o a doua Administrație Trump. 
Cât de diferită ar putea fi a doua doctrină America first față de prima, pe care deja o cunoaștem și la ce ne-am putea aștepta din partea celui mai impredictibil președinte pe care l-a avut America? 
Înainte de a trece în revistă specificul primului său mandat și care sunt variabilele care trebuie luate în calcul atunci când se fac predicții privind al doilea său mandat, este util de a aminti că, în analiza de politică externă, se face o distincție clară între ceea ce se cheamă „politica declarativă” (declarațiile unui președinte american privind intențiile SUA de a urma o linie de acțiune) și „politica de acțiune” (mai exact, ceea ce fac propriu-zis Statele Unite pe scena internațională). 
Așa cum explică profesorul Glen P. Hastedt, care a publicat un foarte bun manual de politică externă americană, ideal ar fi ca aceste două politici să lucreze în simultaneitate, însă rareori s-a întâmplat în istoria recentă acest lucru. Diferența fundamentală între foștii președinți americani și Donald Trump este că prăpastia între ceea ce spune președintele și ceea ce fac Casa Albă și instituțiile ce i se subordonează s-a adâncit până la apogeu, iar această discrepanță reprezintă principala cauză a impredictibilității Administrației Trump. 
Prin tradiție, cabinetul unui președinte american care ia decizii de politică externă și de securitate reprezintă un mixt de profesioniști (personaje cu expertiză reală în acest domeniu, care știu cum este concepută o strategie de politică externă și care se ocupă de acțiunea propriu-zisă a Casei Albe și Departamentului de Stat) și personaje politice provenind din cercul său de apropiați. Este de notorietate faptul că primul mandat al lui Trump a fost marcat de o tensiune continuă între, pe de o parte, corpul de birocrați (profesoniștii) și, pe de altă parte, președintele Trump și apropiații săi politici, adepții MAGA. 
Profesorul Peter D. Feaver, care între 2005 și 2007 a fost consilier pentru planificare strategică și reformă instituțională în cadrul Consiliului Național de Securitate, explică într-o analiză, publicată recent în Foreign Affairs, că deciziile bune care s-au întâmplat în primul mandat al lui Trump se datorează acelor strategi de politică externă (cum au fost H. R. McMaster și John Bolton) care, spre exemplu, au pus în aplicare retorica fostului președinte Barack Omaba privind „pivotul spre Asia” și au transformat-o în realitate, prin implementarea unor parteneriate strategice semnificative în regiunea Indo-Pacific, strategie care a continuat prin metode similare și în perioada administrației Biden.  
Un alt exemplu ar fi strategia privind Acordurile Abraham pentru Orientul Mijlociu, concepută în timpul mandatului său și care a continuat și în timpul Administrației Biden.  Un alt exemplu constă în faptul că, în ciuda retoricii populiste a lui Trump referitoare la Vladimir Putin și criticilor constante la adresa aliaților europeni tradiționali ai Americii, administrația sa a luat decizia de a aloca fonduri suplimentare pentru întărirea Flancului Estic al NATO.  O concluzie privind specificul primei doctrine Trump este faptul că retorica haotică, resentimentară a președintelui la adresa multor aliați tradiționali ai Statelor Unite a putut fi dezamorsată cu ajutorul acestor profesioniști care au intrat în aparatul său de lucru tocmai pentru a servi interesele de securitate ale Americii. Mai mult, între 2017 și 2021, Partidul Republican nu era dominat, așa cum se întâmplă în prezent, de facțiunea naționalistă MAGA, iar republicanii nostalgici doctrine Reagan au putut face în același timp opoziție lui Trump. 
Mai mult, când președintele american încuraja cooperarea cu regimul autoritar de la Kremlin și critica puternic aliații NATO, strict din perspectiva legilor votate în Congres, curentul bipartidist antiprezidențial a funcționat. Atât democrații, cât și republicanii au votat legi pentru a impune sancțiuni Rusiei, au trecut legi pentru a împiedica președintele american, indiferent cine ar fi el, să decidă retragerea Statelor Unite din NATO fără aprobarea Congresului și s-au opus în mod repetat deciziei lui Trump de a reduce bugetul Departamentului de Stat.
Care sunt riscurile doctrinei Trump 2.0  Între timp, puterea facțiunii MAGA în interiorul Partidului Republican a crescut semnificativ în detrimentul facțiunii Reagan. În plus, instituțiile americane, care prin tradiție creau mecanismele de checks&balances față de deciziile Executivului, sunt dominate tot de către republicanii loiali lui Trump. În privința Senatului, controlul republicanilor este deja o certitudine, iar în privința Camerei Reprezentanților, scorul încă se joacă politic. Astfel, puterea lui Trump a crescut simțitor față de anul 2017. Această realitate crește riscul ca viitoarea echipă a președintelui să fie compusă în mod preponderent din personaje radicalizate politic care nu vor mai permite libertate de acțiune profesioniștilor de politică externă și de securitate, așa cum s-a întâmplat în timpul primului său mandat. 
Astfel, până când Donald Trump nu va anunța cine va fi secretarul său de stat, consilierul său în materie de securitate și șeful CIA, predicțiile privind viitoarea strategie americană pentru războiul din Ucraina sunt hazardate. CNN a lansat deja posibile nume pentru aceste posturi cheie. Pentru postul de secretar de stat, sunt vehiculate numele senatorului Marco Rubio, catalogat drept un conservator hawk, senatorului Bill Hagerty, care a fost ambasadorul lui Trump în Japonia în timpul primului său mandat sau Richard Grenell, un apropiat al lui Trump, fost ambasador în Germania. Grenell ar putea fi o opțiune și pentru șefia CIA, potrivit aceluiași articol CNN. Pozițiile lui Hagerty sunt în mare parte în concordanță cu cele ale lui Trump. La începutul anului, el a votat împotriva unui pachet major de ajutor militar pentru Ucraina. În același timp, Reuters relatează că Grenell a participat în luna septembrie la întâlnirea privată dintre Trump și președintele Zelenski. Printre politicile pentru care a pledat se numără crearea unei zone autonome în estul Ucrainei pentru a pune capăt războiului din această regiune, o poziție pe care Kievul o consideră inacceptabilă. Mike Waltz și Mike Pompeo sunt vehiculați pentru postul de secretar pentru Apărare. Din păcate, „politica declarativă” a lui Trump în ultimii ani, când se afla în opoziție, nu este deloc încurajatoare pentru interesele Ucrainei. Atât Trump, cât și viitorul său vicepreședinte JD Vance susțin ideea cedărilor teritoriale din partea Ucrainei în schimbul unei ipotetice păci, fără să explice însă cum ar putea fi posibilă această pace. Luând cuvântul la Conferința de securitate de la Munchen din februarie 2024, JD Vance a dat un „semnal de alarmă” liderilor europeni, sugerând că a venit timpul ca Europa să își ia securitatea în propriile mâini.  „Acum, în ceea ce privește securitatea europeană, cred că există o problemă fundamentală la care Europa trebuie cu adevărat să se trezească. Și spun acest lucru în spirit de prietenie, nu în spirit de critică, pentru că, nu, nu cred că ar trebui să ne retragem din NATO și nu, nu cred că ar trebui să abandonăm Europa. Dar da, cred că ar trebui să pivotăm. Statele Unite trebuie să se concentreze mai mult pe Asia de Est. Acesta va fi viitorul politicii externe americane pentru următorii 40 de ani, iar Europa trebuie să se trezească la acest fapt”. La fel cum doresc mulți alti republicani americani, Vance vrea și el să facă din China sarcina numărul unu în politica externă americană.  Partea declarativă intră astfel în contradicție cu interesele tradiționale de securitate ale Statelor Unite, care automat ar pierde din puterea pe care o exercită pe scena internațională, dacă abandonează Europa și permit regimului dictatorial de la Moscova să iasă întărit din acest război de agresiune împotriva Ucrainei.  Politica pragmatică, tranzacțională, gândită pe termen scurt, pe care o împărtășește Trump („Sunt președintele Statelor Unite, nu al întregului glob”, declara în timpul primului său mandat pentru a arăta că el se opune ideii liberale potrivit căreia Statele Unite susțin o comunitate de aliați bazată pe valori comune) are nevoie de frâne ferme, astfel încât politica externă și de securitate a Statelor Unite să nu iasă complet de pe șinele strategice trasate încă de pe vremea președintelui Truman.  Cine va forma această opoziție, care va avea sarcina grea de a dezamorsa efectele retoricii vulcanice a lui Trump,  vom afla începând cu sfârșitul lunii ianuarie, când al 47 lea președinte american va intra efectiv în pâine.