The Boogeyman @ LCS Posted October 8 Posted October 8 CreepyPasta Romania. Sursa Numele meu este Jason Beckett. Am 17 ani și sunt elev în ultimul an de liceu, singurul copil al lui Julie și Ryan Beckett. Familia mea este una care călătorește constant datorită locurilor de muncă pe care tatăl meu le primește. Tatăl meu a devenit farmacist la CVS-ul local. Mama stă acasă în timp ce tatăl meu este plecat. Din cauza mutărilor constante ale familiei, nu am reușit să-mi fac niciodată prieteni, nici măcar nu planific să fac vreunul. Nu am simțit nevoia de prieteni. Ne-am mutat într-o casă albastră-țipătoare de pe Windham Avenue 15 din Mandan, Dakota de Nord. Nu este prea asemănătoare cu celelalte case cu gazonuri și decorațiuni fancy. Nu mă interesează ce crede cineva despre noi. Fie că suntem săraci, bogați, de clasă mijlocie… oricum plecăm. Când eram copil, am avut o ceartă uriașă cu trei adolescenți care, din ceea ce am crezut, încercau să mă omoare. Nu știu de ce voiau să mă omoare, poate pentru că erau într-o bandă? A fost în mijlocul străzii și lupta a fost mai mult o încercare de a mă apăra după ce am fost amenințat de ei și înjurat. Am fost împins înapoi și am început să-mi pierd echilibrul. Am căzut și am aterizat cu capul pe trotuar. Stând acolo sângerând din craniu, totul a început să dispară. Am observat că cei trei adolescenți s-au grăbit spre mine și, pe măsură ce făceau asta, am văzut pe cineva în spatele lor… apoi am leșinat. Când mama și tata m-au găsit pe jos sângerând, am fost dus de urgență la spital unde mi s-a făcut un scan complet al corpului. Am întrebat-o pe mama ce s-a întâmplat cu acei copii care m-au atacat… ea mi-a spus că sunt prea mic să aflu, dar ceva “nefericit” li s-a întâmplat. După ce scanarea CT a fost completă, mediciiau observat ceva ciudat și neregulat întâmplându-se în creierul meu. Au spus ceva despre “Sistemul Limbic”, zona care are legatura cu emoțiile mele. Mi s-a întrebat dacă ii urăsc pe acei băieți care m-au atacat, la care am răspuns calm “nu, ce este ura? Dacă este ceva rău, atunci nu, nu-i urăsc pentru ce mi-au făcut. Au concluzionat că am o formă rară, poate nouă, de “Tulburare de Personalitate Psihopatică” care nu-mi permite să “urăsc” pe nimeni sau nimic. Au fost destul de surprinși pentru că nu știau ce înseamnă asta sau ce cauzează asta, deoarece este ciudat că ar viza o singură emoție specifică. Le-au spus părinților mei că nu ar trebui să se teamă pentru că vizează doar “ura”, care ar putea fi considerată o chestie foarte bună. Era doar un sentiment care nu-mi va fi prezentat niciodată din cauza acestei probleme necunoscute. Dar știu că din cauza aceluiași beneficiu al “problemei” mele, neputând să urăsc pe alții și să rămân calm, exista și un dezavantaj. În fiecare noapte am vise recurente. Este un loc întunecat, aproape gol și întunecat în care sunt aruncat. Întotdeauna simt că nu am fost niciodată aici, deși am aceste vise în fiecare noapte. Este cineva… stând în întuneric, nemișcat. Am putut să văd că este cineva acolo în aceast abis întunecat pentru că, deși peste tot este întuneric… acea persoană era întotdeauna si mai întunecată. Nici măcar definiția din cărți nu poate explica pe deplin cum poate fi văzută această ființă. Ca și cum nu există lumină care să poată ajunge la această persoană misterioasă, dar prin prezența mea este la fel de vizibilă ca o floarea soarelui în mijlocul unui câmp de trandafiri. În aceste “vise” sta întotdeauna acolo, în aceast abis, tăcut și imobil. Este întotdeauna în visele mele… ei bine, spun vise pentru că nu se întâmplă niciodată nimic rău cu adevărat. Cu toate acestea, este o viziune sumbră. Părinții m-au înscris la Liceul Mandan. Sunt în ultimul an, deci nu prea am multe conexiuni speciale cu acești străini. De obicei stau de unul singur. M-am îmbrăcat în pantaloni de blugi, o cămașă roșie în carouri și o căciulă. Mi-am luat geanta în care aveam doar un caiet de desen, cinci creioane (pentru că îmi place să desenez în timpul liber), trei caiete și un manual despre mintea umană pe care l-am furat de la tatăl meu. Tatăl meu este fascinat de problema mea psihologică, dar asta nu mă deranjează. Am așteptat la stația de autobuz și apoi am urcat. Eram noul copil din oraș, așa că normal că toată lumea era cu ochii pe mine când am urcat în autobuz și m-am așezat jos. Apoi s-au întors la activitățile lor zilnice. Se vorbea, se dadeau mesaje, se vorbea și se citea, ca majoritatea adolescenților. Am ajuns la școală, am primit orarul de la consilierul școlar și am mers la prima mea oră. Oferea multe informații despre emoțiile umane, cunoștințe, creșterea creierului, reacțiile umane. Dar, pe măsură ce a început ora, am simțit nevoia să scot caietul meu de desen și un creion. Am început să desenez, dar nu știam ce desenez… pur și simplu desenam instinctiv. Pe măsură ce desenam, m-am simțit obosit și am început să casc. Începeam să adorm încet și apoi am căzut inconștient pe caietul meu de desen la 25 de minute de la începutul orei. Am avut din nou același vis. Eram în același loc întunecat, doar eu și “aceea” persoană stând acolo. M-am întrebat mereu dacă avea un chip, dar de fiecare dată când mă apropiam… se îndepărta. Parcă nu voia să mă apropii. Dar de data asta era diferit, această manifestare a întunericului nu s-a mișcat când m-am apropiat. Am mers încet spre el și când am ajuns aproape sa-i ating pielea… m-am trezit. Erau cinci minute înainte ca ora să se termine și aveam saliva pe caietul meu de desen. Era închis și creionul nu mai era în mână, ci așezat pe caietul meu. Creionul părea uzat, deoarece radiera dispăruse complet și vârful părea ars de la utilizare. Am scuturat creionul și nu am auzit nimic, chiar nimic. Tot grafitul dispăruse. Poate cineva mi-a furat grafitul? Nu știam și nu mă interesa. Pot să imi iau întotdeauna mai mult. Toți cei din jurul meu socializau sau ascultau muzică și aici eram eu… obosit și confuz. Mă întrebam ce desenam înainte să adorm, poate l-am si terminat. Am luat caietul și am răsfoit paginile pentru a observa că toate paginile prin care am răsfoit erau goale. Eram sigur că atunci când am început să desenez, am început de la prima pagină. Niciodată nu încep de altundeva decât de la prima pagină a unui caiet nou. Odată ce am ajuns la ultima pagină, am lăsat caietul. Ochii mi s-au deschis larg de la o privire adormită la aceea a unui copil speriat. Era acea persoană, în acel loc gol. Dar… era o pată albă în mijlocul acolo unde ar fi fost fața lui. Aproape ca și cum fața lui începea să iasă din întuneric. A sunat clopoțelul și ora de psihologie s-a terminat. M-am trezit brusc și am închis caietul și am continuat sa merg spre următoarea mea oră. Imaginea încă îmi ardea în psihic și pulsa ciudat ca și cum ar fi ceva ce îmi lipsea, voiam, aveam nevoie, dar cu toate astea nu puteam sa am. Ziua de școală s-a terminat și nu m-am mai simțit somnoros. M-am întors acasă și atât, nimic altceva nu s-a mai întâmplat. Le-am spus părinților, când am ajuns acasă, ce mi s-a întâmplat la școală și ce am văzut. Mama mi-a spus că probabil este doar imaginația mea care se juca cu mine, tatăl meu, pe de altă parte, a gândit diferit. M-a făcut să-mi reexplic detaliat ce am văzut și a luat notițe. La scurt timp după ce a încheiat întrebările, s-a îndreptat spre telefon și a format un număr. Nu îmi amintesc clar ce a spus, “Cred că s-ar putea…din nou…sistem limbic…cei trei copii…astăzi…” Nu am mai stat sa ascult și am mers direct în camera mea, deoarece era deja 10 seara când a terminat cu întrebările. Pe măsură ce mă îndreptam spre pat, mă întrebam dacă voi avea cu adevărat acel vis din nou după întreaga poveste de la școală. Întotdeauna am aceste vise ca și cum ar fi o rutină zilnică, bine, pentru mine sunt cel putin. Așa că am decis să-mi închid ochii… și să adorm. Destul de ciudat, nu am avut acel vis din nou ca în fiecare altă noapte. În schimb, m-am trezit… fără niciun vis sau conștiență despre ce am visat. Era ca și cum mi-am închis ochii și apoi i-am deschis la răsăritul zorilor de urmatoarea zi. Sincer, am simțit un sentiment de ușurare. Părea că viața mea urma să ia o altă intorsatură și lucrurile aveau să se schimbe în sfârșit. Au trecut două luni de la ceea ce s-a întâmplat în clasa de psihologie și încă nu am avut vise legate de acel eveniment sau în general. Am citit deja cartea tatălui meu de cinci ori și am învățat multe din ea. O parte în special mi-a atras mereu atenția, „Fiziologia emoției este strâns legată de excitarea sistemului nervos, cu diferite stări și grade de excitare care se referă, aparent, la anumite emoții”. Chiar dacă cei care acționează în principal pe baza emoției pot părea că nu gândesc, cogniția este un aspect important al emoției, în special interpretarea evenimentelor.” Emoțiile sunt stimulate în relație cu anumite evenimente… Interesant. Cu toate acestea, am așteptat la stația de autobuz ca de obicei. A venit același autobuz galben însorit și s-a oprit să mă ia. Am urcat în autobuz și m-am așezat, din păcate, lângă Zack. Zack este atletul senior care are tendința de a-și arăta dominația asupra altora. Nu am fost o excepție, imediat mi-a spus să plec și să mă așez în altă parte. Dar nu era altundeva unde să merg și sub nicio formă nu cobor. I-am spus să “se obișnuiască și să înceteze să fie un cap încăpățânat.” M-a privit fix, ca și cum ar avea toate motivele să mă dea jos cu forța din autobuz. M-a împins de pe scaun… Am sărit imediat să mă întorc pe scaun. M-a împins din nou și m-a injurat ca să audă întreg autobuzul. Toate privirile erau asupra mea, nu știam ce să fac sau ce să spun. În mod surprinzător, ceva a intrat în mine… ceva… ciudat… rău… furios… Am sărit de pe podeaua autobuzului și l-am lovit pe Zack direct în față, părând că i-am rupt nasul. Impactul a fost atât de puternic încât capul i-a bătut de sticla ferestrei autobuzului, provocând o crăpătură. Părul blond murdar al lui Zack și geaca roșie de sport au căzut pe scaunul verde de piele. Era inconștient… Nu știam ce am făcut, dar m-am simțit fericit că am făcut-o. M-am întors si vazand că toți mă privesc, m-am blocat. Eram complet împietrit și șocat de persoana pe care am văzut-o printre mulțime. Acea “fiinta” era acolo, lângă șoferul autobuzului înainte ca șoferul să sară să vină la mine și la Zack. Părea că fața sa se materializa din întunericul care s-a produs. Pielea era palidă și albă și apărea doar pe un sfert din locul unde ar fi fost fața sa. Un gol negru era locul unde ar fi fost ochiul său și în centrul acestui gol… un punct roșu cenușiu care strălucea ușor. Înainte să pot chiar să țip, am fost împins de șoferul autobuzului. Nu am mai fost la fel după ceea ce s-a întâmplat în acea zi… si asta fix chiar când am crezut că lucrurile se vor schimba. Am alunecat în inconștiență… și în lumea “lui”. Nu mai vorbesc despre visul meu, ci despre o lume întunecată unde “el” o populează și mă bântuie pentru totdeauna mental, și acum a venit si aici în realitate. Stătea acolo din nou… în acest abis. Ochii lui care străluceau slab erau fixați direct pe mine. Nu știam ce voia, dar eram furios pentru faptul că nu aveam control nici macar asupra acestei lumi acum. Era vina acestei chestii, totul, fiecare ultim strop din ceea ce a cauzat asta sau ce mi s-a întâmplat în viață, toate lucrurile rele… vina lui. Pe măsură ce trec prin toate aceste evenimente fiind blamate pentru ele… o mască asemănătoare cu pielea a început să crească pe fața lui. Un al doilea ochi a apărut din acea ființă. Amândoi ochii sunt acum fixați pe mine și a început să se apropie încet. Se deplasa de la stânga la dreapta ca și cum nu ar avea un sens al direcției și pe măsură ce se apropia de mine, capul îi se răsucea și se scutura violent la fiecare pas pe care îl făcea. Tot ce știam era că nu voiam să fie aproape de mine. Dar, orice aș fi făcut, picioarele mele erau plantate ferm în întuneric. Nu puteam să țip sau să-mi ridic vocea suficient de tare pentru ca cineva să audă, doar o șoaptă șubredă, strigând după ajutor, parcă era tot ce corpul meu putea permite. Acum era la o lungime de braț față de fața mea… se înclina și își îndrepta ochii direct către ai mei… și apoi a urmat un țipăt care îmi străpungea sângele… si m-am trezit. Eram într-un pat de spital acoperit cu cearșafuri albe ca zăpada și fire subțiri medicale legate in jurul capului. Capul îmi pulsa și mă durea foarte tare. Eram într-o cameră izolată înconjurată de geamuri cu oglinzi unidirecționale. Nu puteam vedea ce se întâmpla afară, dar cine era în spatele acestor oglinzi mă putea vedea pe mine inauntru. Mă simțeam ca un șoarece în cușcă. Eram observat și experimentat în timp ce eram inconștient? De cât timp eram inconștient? Mă durea capul… ce mi-au făcut? Toate aceste gânduri mă făceau să fiu furios… doar… furios. Au intrat doi medici și trei paznici printr-o ușă de sticlă aproape camuflată. I-am întrebat cine sunt și ce vor. M-au ignorat. În schimb, cei trei paznici m-au imobilizat pe patul de spital în timp ce unul dintre medici se apropia de mine cu o seringă. Încearcau să mă sedatizeze? De ce îmi fac asta? Eram speriat… apoi acest sentiment ciudat a năvălit din nou peste mine și în aceeași goană… am văzut reflecțiile “lui” pe toate oglinzile unidirecționale… Stând acolo și râzând de mine. Toate râdeau de mine și toate aveau aceiași ochi roșii cenușii slab luminați. M-am eliberat de cei trei bărbați și am sărit să apuc seringa pe care medicul o ținea. Înainte să poată reacționa, am apucat-o din mână și am înțepat acul în gâtul lui aproape de jugulară. Aterizase pe podea cu un zgomot puternic și cei trei paznici și ceilalți doctori s-au oprit pe loc. La ce se uită? Ce am făcut? Sângele a început să se prelingă din rana de pe gâtul medicului căzut. Am făcut eu asta? Mâinile mi-au început să tremure și am început să râd. Nu puteam să fiu eu… era vina “lui”. M-am miscat și m-am uitat la fereastra cu oglindă pentru a vedea reflecția mea, dar am fost întâmpinat de aceiași ochi roșii cenușii slab luminați. Am fost copleșit din nou de acel sentiment ciudat și străin și am lovit oglinda cu pumnul. Doar am lovit și am lovit, sperând că va dispărea. Crăpături au apărut, dar orice aș fi făcut, ochii lui erau întotdeauna fixați pe mine. Am oprit asaltul asupra oglinzii când am auzit deschiderea ușii de sticlă și o grabă de pași care au urmat imediat. Culorile din viziunea mea s-au transformat într-o nuanță mai întunecată. Podeaua albă de gresie pe care îmi țineam picioarele era acum întunecată și gri și patul de spital și cearșafurile albe își schimbaseră culoarea în aceeași întunecime. Realitatea mea era acum realitatea “lui” și pe măsură ce mi-am întors încet capul… toți au devenit “El” în ochii mei. Singurul lucru care era puțin normal era reflecția mea, dar am început să devin acea umbră. Aceeași piele albă palidă a început să iasă la iveală pe fața mea și am crescut acei ochi roșii cenușii înfiorători și adânci. M-am întors către toți cei care au intrat în cameră și care acum luaseră forma acelei ființe care mă bântuia de când eram mic. M-am îndreptat către ei și pe măsură ce am făcut-o am auzit zgomotul armelor tranchilizantelor care ma tinteau pe mine. Încet am început să adorm, dar am continuat să mă îndrept către ei până când am ajuns la o distanță la care aș fi putut ajunge cu mâna la cel mai apropiat. L-am prins de cămașă si i-am spus… “Te… urăsc…”
Recommended Posts