Jump to content

Recommended Posts

Posted

real-photograph-empty-basketball-court-m

Sursa

Orele mici ale dimineții au fost întotdeauna momentul meu preferat. Nimeni nu mai era pe străzi în afară de mine… iar toate luminile erau stinse de ore întregi. Am așteptat la capătul aleii, ascuns în buruieni. Adrenalina îmi pulsa prin vene. Inima îmi bătea cu putere.

În orice moment va urma…

Pași ușori se apropiau. Mi-am întors capul și l-am văzut. Johnny Stănescu, un boboc de liceu atât de necopt încât nici nu-ți venea să crezi. Scund, slăbănog și neîndemânatic din punct de vedere social, Johnny eșua mereu în a înțelege cele mai simple nuanțe ale conversației. Era atât de ușor să-i câștig încrederea și să-l atrag din siguranța dormitorului său în miez de noapte.

Mi-am ajustat masca și am ieșit din ascunzătoare. “Johnny,” am spus. “Ai venit.”

Johnny a tresărit ușor văzându-mă. Părea că uitase de ce venise. În cele din urmă, și-a revenit și a vorbit. “Da, domnule.”

Am zâmbit. “Ești pregătit să ți se îndeplinească dorința?”

Orice urmă de frică din vocea lui Johnny a dispărut. “Da, domnule. Sunt.”

“Bine”, am spus. “Acum vino cu mine.”

Mi-am pus un braț în jurul umărului lui Johnny și l-am condus pe pistele de biciclete și străduțe lăturalnice până în singurul loc care părea să-l atragă cel mai mult.

“Terenul de baschet?” a întrebat Johnny, cu vocea tremurândă din nou.

“Da,” am spus. “Desigur. Nu e dorința ta să joci baschet cu ceilalți băieți?”

Ochii i s-au pierdut într-o privire îndepărtată. Aș fi putut jura că se formau lacrimi în lumina lunii. “Da”, a spus el. “Îi rog în fiecare zi, dar nu mă lasă niciodată să joc.” Tonul vocii sale a coborât. “Dănuț îmi spune să plec. Mereu spune că sunt prea scund… și prea prost…”

Citeste si:  De ce nu ma iubesti?

“Chiar crezi că ești acele lucruri, Johnny?” Am întrebat.

“Nu!” a răspuns el repede. “Știu că nu sunt prost! Nu trebuie să fii deștept să faci sport!” Sinceritatea sa și lipsa totală de ironie m-au făcut aproape să izbucnesc în râs. Din fericire, a vorbit din nou înainte să am șansa. “Dar”, a adăugat el, “sunt cu siguranță prea scund.” Și-a lăsat umerii să cadă și a plecat capul dramatic, așa cum ar face un personaj de desene animate. Tipic pentru Johnny.

“Ei bine”, am spus. “Înveselește-te, Johnny. Pentru că ai noroc. Diseară, te vom face mai înalt!”

Ochii i s-au mărit și un zâmbet s-a strecurat pe buzele sale. “Pe bune? Cum?”

Am scos o frânghie pe care o aveam legată în jurul taliei și am ridicat-o ca să o vadă Johnny. “Cu asta!” am spus. “O să te întindem.”

Zâmbetul lui Johnny a dispărut. A clipit din ochi un moment, încercând în mod clar să înțeleagă cum ar putea funcționa un astfel de lucru. În cele din urmă, m-a întrebat: “O să doară?”

“Nu a durut niciodată pe nimeni pe care l-am întins până acum”, am spus.

Atât a fost de ajuns. Zâmbetul lui a revenit și a scos un râs încântat. Săracul, prostuțul Johnny.

I-am spus lui Johnny să stea nemișcat și să aștepte în timp ce m-am grăbit să iau un coș de gunoi din apropiere. L-am răsturnat și l-am poziționat chiar sub unul dintre coșurile de baschet. Creanga metalică ce lega panoul de stâlp părea suficient de rezistentă pentru planul nostru. În sfârșit, l-am chemat pe Johnny.

“Acum”, am spus. “Urcă-te în coșul ăsta.” Băiatul a făcut întocmai, ca un câine dresat, dornic să-și primească recompensa pentru ascultare. “Foarte bine”, am spus. “Acum, ia frânghia asta și leagă un capăt chiar deasupra ta.” Am urmărit cu atenție în timp ce făcea asta. “Așa e bine. Așa. Acum trage de ea. E rezistentă? Bun.” Puteam simți fiorul entuziasmului prin mine. Aproape am reușit!

Citeste si:  Live-urile de pe retelele intunecate de socializare.

“Acum,” am continuat, “eu voi lega celălalt capăt în jurul gâtului tău.”

“Gâtului meu?” a întrebat Johnny.

“Ei bine, da”, am spus, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. “Cum altfel crezi că te vom întinde?”

Mulțumit, Johnny nu a opus rezistență în timp ce înfășuram și înnodam frânghia în jurul gâtului său.

“Acum, Johnny”, am spus, injectând cât mai multă dramă și suspans în vocea mea. “Când voi scoate coșul de gunoi de sub picioarele tale, vei fi întins și perfect pentru a juca baschet! Ești pregătit?”

“Da”, a spus el. Puteam să văd că tremura tot. Era momentul să acționez, înainte să se răzgândească.

O lovitură a trimis coșul de gunoi zburând. Frânghia s-a întins brusc. O pocnitură puternică a răsunat în terenul de baschet pustiu, apoi totul s-a cufundat în tăcere.

A doua zi, tot orașul era în doliu. Sărmanul Johnny se sinucisese, spuneau ei. De ce ar face așa ceva? Nimeni nu putea înțelege. Johnny, băiețelul prostuț care își dorise doar să fie mai înalt.

Au ținut o slujbă de pomenire pentru el la liceu. Directorul s-a înecat în lacrimi în timp ce se adresa elevilor. “Știu”, a spus el, “că Johnny Stănescu a reușit să atingă multe inimi în viața sa scurtă.”

Am chicotit. Nu m-am putut abține. “Scurtă!” am repetat în șoaptă. Singurul lucru care m-a oprit a fost un cot rapid primit în coaste. M-am întors și am dat de privirea furioasă a prietenului meu, Petru.

“Taci din gură, Dănuț”, mi-a șoptit el.

Am cedat. Merita să tac și să mă prefac un pic trist câteva zile, atata timp cât mă voi putea bucura de acum înainte să joc baschet linistit.

Guest
This topic is now closed to further replies.
  • Recently Browsing   0 members

    • No registered users viewing this page.
×
×
  • Create New...

Important Information

Terms of Use & Privacy Policy